strigá (-g, -at), vb. – 1. A țipa, a răcni. – 2. A chema. – 3. A recita strigături. – Megl. strig(are). Probabil der. lat. *strigāre „a țipa ca o cucuvea”, de la strix, cf. numele său fr. chat-huant, din huer „a striga” (Meyer, IF, VI, 120; Densusianu, Rom., XXXIII, 286; Meyer., Alb. St., IV, 73; Tiktin; Pușcariu 1657; REW 8319; cf. Graur, Rom., LIV, 507). – Der. din lat. *stridŭlāre (Pascu, I, 161; Pascu, Arch. Rom., VI, 265) este mai îndoielnică; și din cea lat. *exquiritāre (Cihac, I, 266; Koerting 3478) nu pare posibilă. Der. strigăt, s. n. (țipăt; chemare; sunete emise de animale); strigător, adj. (care strigă; care se remarcă; crainic, vestitor); strigătură, s. f. (strofă satirică care se strigă în timpul jocurilor populare); trigare, s. f. (înv., vînzare prin licitație). Vezi definitia »

RELEGÁ vb. tr. 1. a interna într-o colonie penitenciară; a surghiuni, a expulza. 2. a plasa, a așeza. (< fr. reléguer, lat., it. relegare) Vezi definitia »

OMÉGA s. m. inv. ultima literă a alfabetului grecesc, corespunzând sunetului O. (< fr. oméga, gr. omega, „o” mare) Vezi definitia »

veriga dintre resturante, piata si industria vitivinicola Vezi definitia »

ÎNVERIGÁ, înverig, vb. I. Tranz. (Rar) A fixa, a lega în verigi, în lanțuri. – Din în- + verigă. Vezi definitia »