léla adv. – Hoinărind, fără scop. Creație expresivă, care pare să indice ideea de clătinare, de bălăbăneală, ca și cea de gîngăveală și de prostie, cf. sb. lola „a umbla creanga”, pol. lele „prost”, ceh. lyla „neghiob”, sb. lolati se „a hoinări”, napol. lollo „prost”, calabr. lèllu „tont”, sp. lelo „prost”; v. și Iordan, BF, IX, 151 și REW 4860. – Der. leleu, s. m. (prost); teleleu, s. m. (haimana, trîntor); lălîu (var. lălîi), adj. (prost, dezordonat), cf. Battisti, III, 2199; lălăi, vb. (a vorbi aiurea; a îngîna, a cînta încet și monoton), pentru a cărui formulă expresivă cf. lat. lallare, gr. λαλέω, λαλάζω, germ. lallen; lălăială (var. lălăitură), s. f. (îngînare, fredonare); loloti, vb. (Trans., a face zgomot); loloț (var. pl. loloți, loloațe), s. n. (smoc de lînă smulsă de scai la trecerea oilor); loloți, vb. refl. (Trans., a se încîlci). – Cf. lele, tala(lăi), lațe. Vezi definitia »

sculá (scol, -át), vb. – 1. A ridica, a înălța, a urca. – 2. A îndrepta, a desface, a pune drept. – 3. A deștepta, a trezi. – 4. (Refl.) A se trezi, a se deștepta. – 5. (Refl.) A se ridica, a se porni. – 6. (Refl., înv.) A se ridica din morți, a învia. – 7. (Refl.) A se excita, a fi încins. – Mr. scol, sculare, megl. scol, sculari, istr. scolu. Origine obscură. Nu încape îndoială că este cuvînt identic cu it. collare „a urca și a coborî cu ajutorul unei sfori”, sicil. kuḍḍari „a traversa”, prov. colar „a ridica vela” (cf. REW 2041), care sînt considerate ca provenind dintr-un lat. *collāre, din gr. ϰολάζω. Probabil trebuie să se pornească de la lat. *collum „gît” în sensul de „înălțime, eminență”, ca în lat. collis, cf. succollāre „a se urca în cîrcă” (der. directă din succollāre, Candrea, Éléments, 74, nu este posibilă și a fost abandonată chiar de autorul ei). Lat. *collāre › alb. skul „a elibera” (Weigand, BA, III, 112; cf. REW 2990) nu pare clară. În general, se pornește de preferință de la un lat. *excubulāre „a scoate din vizuină”, termen de vînătoare (Pușcariu, Conv., lit., XXXV, 16; Pușcariu 1559; Pușcariu, Studii și notițe filologice, 74; Philippide, I, 357; Pascu, I, 154; Rosetti, I, 171), imposibil din punct de vedere semantic și fonetic (ideea semantică nu este cea de „a scoate”, ci de „a ridica”; *excŭbŭlo nu putea da scol). Celalalte explicații sînt la fel de imposibile: din lat. *excollocāre (Cihac, I, 146; Koerting 3366; Crețu 365; cf. contra Densusianu, Rom., XXXIII, 285); din lat. *excollevāre (Diculescu, Originile limbii române, București 1907, 54; Pascu, Beiträge, 11); din lat. extollĕre (Geheeb 34); din sl. raskoliti, cf. răscoli (Philippide, Principii, 107). Der. sculat, s. n. (trezit); sculătoare, s. f. (orhidee, Orchis papilionacea, Orchis morio); sculățel, adj. (sălțăreț, vioi); sculăreț, adj. (priapic); sculătură, s. f. (înv., înviere). Vezi definitia »

DECELÁ, decelez, vb. I. Tranz. A distinge, a pune în evidență existența unei substanțe aflate în cantitate foarte mică sau a unui fenomen sau proces foarte puțin intens. – Din fr. déceler. Vezi definitia »

WALHÁLLA s.f. (În mitologia germanică și scandinavă) Locașul zeilor și al eroilor. [< germ. Walhalla]. Vezi definitia »

MACULÁ vb. I. tr. 1. (Liv.) A păta. 2. A strica o coală de tipar îmbâcsind-o cu prea multă cerneală. [Cf. fr. maculer, lat. maculare]. Vezi definitia »