POLITÍP s.n. (Poligr.) Grup de cuvinte sau de semne care se întrebuințează des, mai ales în titluri, fiind turnate într-un singur bloc. [< fr. polytype]. Vezi definitia »

chip (chípuri), s. n. – 1. Imagine, reprezentare plastică (odinioară a oricărui obiect, în prezent a unei persoane). – 2. Aspect, față, figură, fizionomie. – 3. Imagine, simbol, reprezentare. – 4. Gest, apucătură. – 5. Manieră, mod, metodă. – 6. Mijloc, modalitate, posibilitate. – 7. (Adv.) Vorba vine, cică (cu această folosire se preferă modern pl. articulat). Mag. kép „imagine” (Cihac, II, 489; DAR; Gáldi, Dict., 87), de unde și sb., slov. kip (Berneker 504; cf. Miklosich, Fremdw., 98). – Der. chipeș, adj. (arătos, frumos), din mag. képes „capabil; figurat”; chipos, adj. (arătos, frumos la chip); închipa, vb. (a reprezenta; a alcătui); închipui (var., înv. chipui), vb. (a reprezenta; a crea; a construi, a fabrica; a aduna; a imita; a imagina; a făuri, a concepe; a născoci, a inventa; refl., a fi vanitos, a se mîndri); închipuitor, adj. (înv., reprezentant); închipuință, s. f. (înv., personificare, reprezentare); închipuire, s. f. (imagine, reprezentare; aspect, gest; imaginație, fantezie, ficțiune, invenție; himeră; ipoteză; simulacru); neînchipuit, adj. (neimaginabil); închipu(r)lui, vb. (a repara, a fabrica, a construi), din mag. képelni, în parte contaminat cu pl. chipurile (DAR). Vezi definitia »

IDIOTÍP, idiotipuri, s. n. (Biol.) 1. Totalitate a materialului genetic din celulă. 2. Genotip. 3. Constituent determinant antigenic situat în regiunea variabilă a moleculei de imunoglobulină. [Pr.: -di-o-] – Din engl. idiotipe. Vezi definitia »

țip (-puri), s. n. – (Trans.) Sursă, izvor. – Var. țîp. Creație expresivă, cf. șop, șipot. – Der. țipă (var. Trans. țîpă), s. f. (fluier, țignal; trișcă), nu pare să fie în legătură cu alb. tsipë „piele”, ngr. τσίπα „caimac” (Drăganu, Dacor., VII, 138); țipa, vb. (a striga; a arunca, a azvîrli, a împrăștia), megl. țop, țăpări; țipăt, s. n. (strigăt); țipătură, s. f. (strigăt; acțiunea de a arunca; boală rezultată din vrăjitorie în care se aruncă un obiect în fața celui fermecat), cf. întîlnitură, întunchinătură, turnătură; țipoti, vb. (Trans., a răcni, a zbiera). – Cf. țop. Țipa „a zbiera” se consideră adesea drept cuvînt distinct de la țipa „a arunca”. Totuși, trebuie să fie un singur cuvînt, care se explică prin varietatea utilizărilor expresive, cf. dudui, tuna, tuli. Al doilea sens este actualmente propriu Trans. dar e posibil să nu fi fost mereu așa, deoarece îl întîlnim la Eliade: țipă-l peste gard. A fost, credem, explicat insuficient, prin intermediul sl. piti „a țipa” (Cihac, II, 434); din sl. tŭpŭtŭ › țipăt (Miklosich, Slaw. Elem., 50); sau din lat. *tinnĭpāre (Pascu, I, 64). Apropierea de rom. de sursa expresivă țip a fost făcută prima dată de Drăganu, Dacor., VII, 138 și de Scriban. Țipar, s. m. (pește, Cobitis fossilis, Anguila vulgaris) trebuie să aparțină aceleiași familii expresive; probabil trebuie să se pornească de la ideea de „a fierbe” sau „a se mișca” (după Cihac, II, 535, din mag. csik; legătura cu ngr. τσιποῦρα „doradă” nu este sigură). Același înțeles pare că se poate găsi pe baza lui țipenie, s. f. (ființă, suflet), care se folosește numai în expresia nici țipenie „nici o suflare” sau „nici o mișcare” (după Tiktin, Pascu, I, 64 și Candrea, ar însemna „nimeni care să strige”). Vezi definitia »

CARIOTÍP s. n. dispunere schematică a cromozomilor unei specii. (< fr. caryotype) Vezi definitia »