aruncá (arúnc, aruncát), vb. – 1. A scăpa de ceva; a lepăda. – 2. A lăsa, a părăsi. – 3. A pune. – 4. A țîșni, a izbucni. – 5. a lansa, a azvîrli. – 6. A scutura, a agita. – 7. A construi un pod. – 8. A distruge prin explozie, a face să sară în aer. – 9. A lua asupra sa, a prelua. – 10. (Refl.) A se repezi, a se năpusti. – 11. (Refl.) A se aventura, a merge prea departe. – 12. (Refl.) A o șterge, a o întinde. – 13. (Refl.) A semăna cu cineva. – Mr. aruc, arucare, megl. runc, rucari. Lat. runcāre „a plivi” (Cihac, I, 17; REW 2908; Pascu, I, 162; Jud, Archiv, CXXII, 430), sau eruncāre, cf. it. arroncare (abruz. arrongá), v. fr. arôtsé, cu sensul din lat., și rom. runc. Este posibil ca evoluția sensului să se datoreze unei confuzii populare între runcāre și rŭĕre „a arunca, a azvîrli”, primul fiind simțit ca un der. al celui de al doilea, ca de ex. în relația *manicare și manere. Se află în concurență cu azvîrli, mai ales în Mold. (ALR, I, 94). Începînd cu Lexiconul de la Buda se preferă aproape constant etimonul indicat acolo, lat. *averruncāre „a îndepărta ceea ce este rău”, termen propriu limbajului prezicătorilor, și care nu pare să fi avut circulație în popor; dacă totuși a avut, este aproape obligatoriu să se fi confundat cu eruncare. Cf., pentru această ipoteză, Miklosich, Rum. Unters., II, 12 (combătut de Meyer, Alb. St., IV, 102); Philippide, Principii, 44; Pușcariu 132; DAR; Rosetti, I, 162. – Der. aruncat, s. n. (aruncare; vrajă, vrăjitorie); aruncător, adj. (care aruncă); aruncătură, s. f. (acțiunea de a arunca; săritură; vrajă, vrăjitorie; sarcină, povară; abreviere). Vezi definitia »

INTOXICÁ, intóxic, vb. I. Tranz. și refl. A(-și) introduce în organism substanțe toxice care duc la otrăvirea lui; a (se) otrăvi. ♦ Fig. (Fam.) A (se) plictisi peste măsură; a agasa sau a fi agasat. – Din fr. intoxiquer, lat. intoxicare. Vezi definitia »

crîșcá (crấșc, crâșcát), vb. – 1. A scrîșni din dinți. – 2. A trosni, a scîrțîi. – 2. A trosni, a scîrțîi. – Var. (s)cîrșca, (în)crișca. Creație expresivă, ca crîcni, scrîșni, cf. bg. hrăskam, sb. hrskati (Philippide, II, 709). Vezi definitia »

REUNIFICÁ vb. tr. a unifica din nou. (< fr. réunifier) Vezi definitia »

DESCĂRCÁ, descárc, vb. I. Tranz. 1. A goli, parțial sau în întregime, un vehicul de transport; a da jos încărcătura. 2. A suprima sau a micșora forțele care acționează asupra unei piese, unei construcții, unui sistem tehnic etc. care ar putea produce deformarea acestuia. 3. A scoate încărcătura dintr-o armă de foc. ♦ A face să ia foc, a declanșa o armă; a trage, a slobozi un foc de armă. ♦ A consuma energia înmagazinată de un acumulator electric. ♦ Tranz. și refl. A face să-și piardă sau a-și pierde încărcătura electrică. ♦ Refl. (Despre trăsnet sau furtună) A se dezlănțui. 4. Fig. A da curs liber unor stări sufletești, a se elibera sufletește (împărtășind ceva cuiva). ♦ Refl. A se ușura de o vină, de un păcat etc. ◊ Expr. (Tranz.) A-și descărca conștiința (sau inima) = a-și ușura conștiința, făcând confidențe cuiva. 5. A declara în mod oficial că o gestiune a fost corectă și că nu e nimic de imputat gestionarului. – Lat. discarricare. Vezi definitia »