șișaneá, șișanéle, s.f. (înv. și reg.) pușcă lungă arnăuțească. Vezi definitia »

cădeá (cád, căzút), vb. – 1. A se lăsa în jos, a pica. – 2. (Despre timp, precipitații) A se lăsa, a veni, a se apropia. – 4. A se arunca, a se precipita. – 5. A deceda, a sucomba. – 6. A nu reuși, a da greș. – 7. A se preda, a se da bătut. – 8. A fi înlocuit, a-și pierde funcția. – 9. A decădea, a ajunge la o situație de inferioritate. – 10. A nu rezista ispitei, a ceda. – 11. (Înv.) A deveni, a ajunge într-o situație (care nu este în mod obligatoriu de inferioritate). – 12. A nimeri întîmplător, a da de cineva sau ceva. – 13. A pica pe neașteptate, a deranja. – 14. A ajunge în același punct, a coincide. – 15. A recădea, a reveni la. – 16. A suna armonios (se spune despre ritmul final al unei perioade retorice). – 17. (Refl., impers.) A ședea bine; a se potrivi. – Mr. cad, cădeare; megl. cad, cădeari; istr. cǫdu. Lat. cadēre (Pușcariu 249; REW 1451; Candrea-Dens., 207; DAR); cf. it. cadere, prov. cazer, fr. choir, cat. causer, sp. caer, port. cair. Din fr. cheoir der. v. fr. cheance, fr. change › rom. șansă. Sensul 17 coincide cu it. accadersi, abruz. accadé. La conjunctiv prezent, forma normală de pers. 2, să cazi, a dat naștere unei oscilări între formele corecte să cad, să cadă, și formele analogice să caz, să cază, ca la alte vb. al căror radical se termină cu -d. Cf. scădea. Der. cădenie, s. f. (conveniență, uz stabilit); cădere, s. f. (acțiunea de a cădea; conveniență; cascadă); cădință, s. f. (conveniență); căzătură, s. f. (cădere; bătrîn ramolit; femeie pierdută, prostituată; tăietură de ziar, rest); căzător, adj. (care cade); căzut, adj. (înfundat în cap; potrivit; pofticios, pasionat); decădea, vb., formație neol.; precădere, s. f. (prioritate, preferință). Vezi definitia »

ȘEA s. f. v. șa. Vezi definitia »

aiúrea, adv. – 1. În altă parte, undeva. – 2. Cu capul în nori, în mod inconștient. – Var. aiuri, aiure. – Mr. (n)al’iurea, megl. l’urea, istr. (a)l’ure. Compunere ale cărei elemente nu sînt complet clare. Prima parte trebuie să fie ălῑbῑ „în altă parte”, pentru rezultatul căreia cf. iu. A doua parte este mai dificil de explicat. Plecînd de la analogia cu ubivis „oriunde vrei”, se poate presupune că este vorba de forma vulg. a lui vis, adică *volet (Bourciez 79) redus datorită folosirii sale enclitice (cf. pronunțarea actuală a acestui vb. în rom.: (v)om, (v)eți, (v)or). În orice caz, grupul final -re fie că reprezintă lat. *(vo)let fie că are altă origine, apare în mai multe formațiuni adv. rom., cf. altminteri, pretutindeni (‹ pretutindere), oare. Pentru rom. s-ar putea explica formarea lui aiurea și pe baza lui *ubi volet, construcție cu totul paralelă cu ubivis; însă formele dialectale presupun prezența lui alibi. În mod normal, explicațiile anterioare pleacă de la aliubi (Crețu 305; Candrea-Dens., 29; REW 347; Drăganu, Dacor., IX, 265) și de la corespondența sau analogia cu fr. ailleurs, v. sp. alubre, port., gal. alhur. Este posibil, totuși, să fie întîmplătoare coincidența între aceste limbi și rom., căci forma *aliore care se postulează în cazul acestor limbi (REW 347; Gamillscheg 21) nu ar putea da rezultatul rom. Dificultatea cea mai mare este la -re care s-a încercat explicată prin lat. libet, puțin probabil. Cipariu, Gram., 364, urmat de Scriban, pleacă de la lat. aliorsum, care pare și mai dificil. Popescu-Ciocănel derivă vb. aiuri de la tc. hayir „stupefiat”. Der. aiura (var. aiuri), vb. (a delira); aiureală, s. f. (delir, extravaganță; Arg., somn, acțiunea de a dormi); aiurit, s. m. (fam., nebun, prost); aiuritor, adj. (delirant). Pentru specializarea sensurilor lui aiura, față de aiuri, cf. Iordan, BF, II, 63. Vezi definitia »

tecșeá, tecșéle, s.f. (reg.) tulpină de păioase. Vezi definitia »