Definita cuvantului fîș
fîș interj. – Exprimă șuieratul sau fluieratul. – Var. fîșt, interj. (exprimă zgomotul unei mișcări rapide și scurte); fliș, interj. (exprimă șuieratul). Creație expresivă, cf. Pușcariu, Dacor., I, 86; Iordan, BF, VII, 257. – Der. fîșîi (var. fîș(f)ăi, fîș(f)îi, fîșcii, foș(f)ăi, fojgăi, foșcălui), vb. (a șuiera, a vibra; a trosni; a mișuna); fîșcii, vb. (Mold., a vorbi printre dinți); fîșni (var. foșni, foșnăi), vb. (a șuiera); fîșiială (var. fîșîială, fîșneală, foșcăială, fojgăială; fîșiitură, fîșcîitură, foșnitură, foșcăitură), s. f. (trosnet, șuierat); fîșîitor (var. foșnitor, fojgăitor, foșcăitor), adj. (care foșnește); fișcă, s. f. (nuia, bici); fișcăi, vb. (Trans., a șuiera); fîșcău, s. n. (Bucov., iarbă); fiștigoaie, s. f. (trișcă); foșnet, s. n. (șuier, zumzet, trosnet), în loc de foșnit, alterat ca sunet, răcnet, etc.; fîșneț, adj. (ager; cu sensul de „mîndru” pe care îl propune DAR nu ne este cunoscut). Fiștoc (var. sfiștoc), s. n. (mătăuz; mănunchi) este un der. de la fișcă, cu suf. -oc. Prin metateză s-a obținut șfichiu, s. n. (pleasnă de bici), numit astfel fiindcă face să pocnească biciul (după Cihac, II, 338, din ceh. švih „lovitură de bici”; după Scriban, din sl. sŭvitŭkŭ „tăietură, secționare”); der. șfichiui, vb. (a biciui, a mușca, a răni); șfichiuială, s. f. (mușcătură). De la var. fliș (cu l expresiv, cf. flacără, flămînd), provin: flișcă, s. f. (trișcă; palmă, lovitură; femeie vorbăreață); frișcă, s. f. (nuia; palmă, lovitură; codobatură; smîntănă bătută; fată frumoasă, mîndrețe de fată), alterare a cuvîntului anterior (pentru sensul de „smîntănă bătută”, cf. fr. crême fouettée); trecerea semantică la „fată frumoasă” este firească, prin intermediul noțiunii de „lucru excelent”; cf. sp. guayabo, Iordan, BF, VII, 265); flișcui (var. flișcăi, flișchii), vb. (a șuiera; a biciui); flișcoaie, s. f. (trișcă); fliușcă, s. f. (trișcă; femeie certăreață; măsură de capacitate pentru băuturi alcoolice, în valoare de un sfert de litru), ultimul sens prin încrucișare cu germ. Fläschchen „sticluță”; fliușcar, s. m. (bețiv). Cf. fleur, fluștura.
Sursa: DER
Sursa: DER
Cuvinte ce rimeaza cu fîș
CIRIVÍȘ s. n. v. cerviș. Vezi definitia »
háidoș (háitoș), háidoșă, háidoși, háidoșe, (reg.) 1. chipeș, voinic, zdravăn. 2. cochet, galant. Vezi definitia »
COCONÁȘ, coconași, s. m. (Înv. și pop.) Diminutiv al lui cocon1. [Var.: cuconáș, conáș s. m.] – Cocon1 + suf. -aș. Vezi definitia »
MARȘ s.n. 1. Mers, mișcare a unei trupe (într-o anumită formație). ♦ Acțiune militară puternică de mare amploare, îndreptată contra unui obiectiv. ♦ Probă atletică pedestră, în timpul căreia concurenții sunt obligați să meargă repede fără a alerga. 2. Piesă muzicală cu ritm puternic, după care se potrivește cadența pasului unei trupe, a unui cortegiu etc. 3. Poezie lirică patriotică scrisă pentru a putea fi cântată după melodia unui marș (2). [Cf. fr. marche, germ. Marsch, rus. marș, it. marcia]. Vezi definitia »
cocóș (cocóși), s. m. – 1. Masculul găinii. – 2. Trăgaci. – 3. Floricele de porumb. – 4. Ansamblul celor patru bucăți ale nucii. – 5. Prună putredă. – 6. Știft, pivot. – 7. Proptea, reazăm, sprijin. – Mr., megl. cucot, cócut. Creație expresivă care se bazează pe strigătul cocoșului, cf. lat. coco „strigătul cocoșului” la Petronius, lat. med. coccus (› fr. coq), it. cocca „găină” (Battisti, II, 991), fr. cocorico, sp. quiquiriqui etc. Nu încape îndoială că în der. cuvîntului a influențat sl. kokošĭ „găină”. După mai mulți autori, sl. este etimonul direct al rom. (Miklosich, Slaw. Elem., 25; Miklosich, Lexicon, 296; Cihac, II, 67; Meyer 194; Conev 54; DAR) dar transformarea semantică ridică probleme (mr. și megl. provin din sl. kokotĭ „cocoș”). Cf. bg. kokoška „găină”, sb. kokoš „găină”, kokot „cocoș”, pol. kokosz „găină”, kokot „cocoș” etc. Kokoš cu sensul de „masculul găinii” apare totuși în rut., slov., ceh., ca și în mag. kakas, ngr. ϰοϰϰόσιον, alb. kokoš. Cel puțin o parte din aceste cuvinte poate proveni din rom. Ideea unei origini expresive a cuvîntului rom. a fost avansată de Pușcariu, Dacor., VIII, 353, unde se atribuie origine rom. cuvintelor mag., rut., slov. și ceh., ca și săs. Kokosch. Der. cocoșesc, adj. (de cocoș); cocoșește, adj. (precum cocoșii); cocoșar, s. m. (sturz, Turdus viscivorus), cf. bg. kokošar „șoim” (menționat de DAR, însă care nu poate avea legătură directă cu rom.); cocoșel, s. m. (dim. al lui cocoș; pasăre de hîrtie; floricele de porumb; știft, cui; nume dat mai multor plante); cocoși, vb. (despre cocoși, a călca găina; a se împăuna; a bate, a ciomăgi), în ultimul său sens confundîndu-se cu vb. a cocoșa, de la cocoașe „gheb”; cocoșoaică, s. f. (plantă, Arum maculatum). Vezi definitia »