Definita cuvantului furtună
furtúnă (furtúni), – 1. (Înv.) Ghinion, necaz, nenorocire. – 2. Vînt puternic însoțit de ploaie, vijelie. – Mr., megl. furtună. Lat. fortūna (Pușcariu 686; Candrea-Dens., 702; REW 3458; DAR), cf. it. fortuna, fr. fortune (de mer), sp. fortuna, cu același sens, care apare și în lat. med. fortuna. Schimbarea semantică (cf. Șeineanu, Semasiol., 214), naturală și mai mult sau mai puțin generală, pare anterioară limbilor romanice, cf. și ngr. φουρτοῦνα, de unde tc. furtuna, fortuna. Nu există, deci, motiv suficient pentru a considera că rom. provine din ngr. (Pușcariu; Meyer 111; DAR), cu atît mai mult cu cît în rom. apare și sensul primitiv de „soartă (nefericită)”, care indică proveniența directă din lat. Der. furtunat, s. m. (naufragiat), înv.; furtunatic, adj. (impetuos; violent); furtunos, adj. (impetuos; violent). – Bg. fortuna poate proveni de asemenea din ngr. sau din rom.; sb. fôrtuna, frtùna, mai probabil din it. (Berneker 283; cf. Miklosich, Fremdw., 88), pe cînd sb. furtuna reproduce consonanța din rom. (Daničič, III, 80). Alb. furtunë poate fi der. din ngr. În schimb provin cu certitudine din rom. rut. fortuna (Miklosich, Wander., 15) și mag. furtina (Edelspacher 13), toate cu sensul de „furtună”.
Sursa: DER
Sursa: DER
Cuvinte ce rimeaza cu furtună
SMINTEÁLĂ, sminteli, s. f. 1. Tulburare a minții, scrânteală, nebunie; p. ext. greșeală, abatere. 2. (Înv. și pop.) Stricăciune, pierdere, pagubă; neplăcere. ◊ Loc. adv. Fără sminteală = în mod absolut, negreșit. ◊ Expr. A da (pe cineva) de sminteală = a face (pe cineva) de râs; a da de gol. – Sminti + suf. -eală. Vezi definitia »
DESĂGĂRÍȚĂ, desăgărițe, s. f. (Rar) Călugăriță care umblă cu desaga pentru a strânge daruri. – Desagă + suf. -ăriță. Vezi definitia »
GLÓTĂ s.f. Deschizătură a laringelui care lasă să iasă aerul din plămâni și servește la emisiunea sunetelor vocale. [< fr. glotte, cf. gr. glotta]. Vezi definitia »
EXPERIÉNȚĂ s.f. 1. Totalitatea cunoștințelor despre realitatea înconjurătoare pe care oamenii le obțin în procesul practicii social-istorice. 2. Provocare intenționată a unui fenomen pentru a-i studia fazele de dezvoltare; experiment. ♦ Încercare, probă făcută personal cu un lucru. [Pron. -ri-en-. / cf. fr. expérience, lat. experientia]. Vezi definitia »
URÉTRĂ s. f. v. uretru. Vezi definitia »