SOC, soci, s. m. Nume dat mai multor specii de arbuști de dimensiuni mici, cu flori hermafrodite grupate în inflorescențe, care au proprietăți sudorifice, și cu fructe (boabe negre sau roșii), scoarță și rădăcini cu proprietăți laxative și diuretice (Sambucus). – Lat. sabucus (= sambucus). Vezi definitia »

cloc interj. – Imită cotcodăcitul găinii care clocește. – Var. clo, clonc. Creație expresivă, ca cronc, cf. tronc. Coincide cu gr. ϰλώσσω, lat. glocire, fr. glousser, sp. clueca, bg. kločă, alb. kločis, germ. klucken etc. – Der. clocăi, vb. (despre cloște, a cotcodăci); cloci, vb. (a ședea pe ouă pentru a scoate pui; a se pune cloșcă; a urzi în secret; a sorbi din ochi; despre ouă, a se strica; despre apă, a stagna, a nu mai curge; a trîndăvi), pe care Miklosich, Slaw. Elem., 25; Pascu, II, 187; DAR și Scriban îl derivă din bg. kločă „a cloncăni”, dar care este mai curînd, formație expresivă în cadrul rom.; clocă, s. f. (cloșcă; constelația Cloșca-cu-Pui; năvod), deverbal de la cuvîntul anterior; cloceală, s. f. (acțiunea de a cloci); clocitor, adj. (care clocește); clocitoare, s. f. (incubator); clonc, s. n. (năvod); cloncăi, vb. (despre cloști, a cotcodăci); cloncăni, vb. (a cloncăi), care ajunge să se confunde cu croncăni, vb. despre corbi, a scoate sunete specifice); cloncăneală, s. f. (strigătul scos de cloșcă); cloncă(n)itură, s. f. (cloncăneală). – Cf. cloșcă, cloță, clocoti. – Ngr. ϰλώϰα „cloșcă” și ϰλώϰίζω, „a cloncăni” (Danguitsis 149) ar putea proveni din rom., dacă nu sînt formații spontane. Vezi definitia »

pulihóc, pulihóci, s.m. (reg.) mormoloc. Vezi definitia »

noroc Vezi definitia »

lăptóc (-curi), s. n. – Scoc de moară de apă. – Var. lătoc. Sl. latuka „oală” (Cihac, II, 165; DAR), cf. rut. lokoty, pol. łotok, rus. latok. Sunetul p se poate explica printr-o falsă analogie cu lapte, deoarece apa se precipită în scoc făcînd o spumă albă ca laptele (altă explicație, mai puțin plauzibilă, în DAR). Vezi definitia »