iárbă s. f. – 1. Nume generic dat plantelor folosite pentru hrana animalelor. – 2. Pajiște, gazon. – 3. Plantă. – 4. Plantă medicinală, leac. – 5. Praf de pușcă. Mr., megl. iarbă, istr. iorbe. Lat. hĕrba (Pușcariu 757; Candrea-Dens., 796; REW 4109; DAR), cf. it., prov. erba, fr. herbe, sp. hierba, port. herva). Forma de pl. ierbi, în mod tradițional și ierburi, formație modernă care tinde să o substituie pe cea anterioară. Pușcariu 757 (urmat de Meyer-Lübke, Schicksal des lat. Neutrums, 58 și Caragață, BF, III, 39), crede că ierburi este în realitate pl. *ervŏra, de la ervum; opinie greșită, întrucît astfel de formațiuni sînt frecvente în rom., cf. treabă, pl. trebi și treburi; ceață, pl. cețe și cețuri; tratament care se explică prin nuanța colectivă de -uri (cf. și Graur, BL, V, 64). Der. ierbărie, s. f. (plante ierboase, buruieni; provizie de praf de pușcă); ierbot(ăc)ină, s. f. (bălărie); ierbar, s. n. (rumen, despărțitură la stomacul ierbivorelor; colecție de plante); ierbar, adj. (care are multă iarbă); ierbărit, s. n. (impozit pe locurile de pășune; impozit pe vînzarea de cai sau de vite); ierbos, adj. (cu iarbă; erbacee); înierba, vb. (a crește iarba; a trata vitele bolnave cu spînz sau cu alte plante medicinale; refl., a mina). Ierbar are dubletul neol. erbar, s. n. (colecție de plante), cf. erbivor, adj., din fr. herbivore.

Sursa: DER