Definita cuvantului îmbuiba
îmbuibá (îmbúib, îmbuibát), vb. – 1. A ghiftui, a îndopa cu mîncare. – 2. (Refl.) A mînca lacom, în exces. – 3. A crește din abundență, a se înmulți. Origine necunoscută. Nici una din explicațiile date pînă acum nu pare mulțumitoare. După Densusianu, Archiv. lat. Lex., XII, 425, Din lat. bubia, glosare incertă a lui „sfîrc”, pe baza unui der. *imbubiāre, cf. Pușcariu 72 și REW 4286a; însă autorul a renunțat mai tîrziu la această ipoteză, convingîndu-se că glosarea era incorectă. După Giuglea, Dacor., II, 632-37, din lat. imbuĕre, prin intermediul unei forme pop. *imbuviāre, cf. DAR, și Rosetti, I, 167, care stabilește o legătură cu lat. bubῑre „a umfla”. Sub aspect semantic, cuvîntul oferă o identitate perfectă cu buieci, cf. buiac; însă explicația fonetică este dificilă cf. sl. buiti sę „a trăi înconjurat de plăceri”, cu care DAR admite că s-a încrucișat.
Sursa: DER
Sursa: DER
Cuvinte ce rimeaza cu îmbuiba
turbá (turbéz, turbát), vb. – 1. A se îmbolnăvi de rabie. – 2. A se mînia, a se înfuria, a-și ieși din fire. – Mr. turbu, turbedz, turbare, megl. anturb(ari), istr. turbu. Lat. turbāre (Pușcariu 1774; Philippide, II, 656; Densusianu, GS, II, 20; REW 8992), cf. it. turbare, prov., cat. torbar, sp. turbar, port. torvar, alb. tërboń. Der. din lat. torvus (Pascu, Elemente, 40) nu este probabilă. Uz general (ALR, I, 127). – Der. turbă, s. f. (rabie), popstverbal); turbăciune, s. f. (furie, mînie), cu suf. -ciune (după Candrea, din lat. turbātĭōnem); turbat, adj. (care suferă de rabie; furios,, violent, sălbatic; strașnic); turbătură, s. f. (înv., rabie). Vezi definitia »
BABÁ s.f. Mic cozonac rotund, din aluat dospit cu adaos de stafide, însiropat cu un sirop amestecat cu rom sau kirsch (rachiu de cireșe), asemănător cu savarina. – Din fr. baba. Vezi definitia »
BALÚBA s.m. invar. Vezi definitia »
chilabá s.f. (înv.) nume de dans țărănesc, denumit și „ca la ușa cortului”. Vezi definitia »
plimbá (plímb, plimbát), vb. – A umbla în voie dintr-un loc în altul. – Var. primbla, preumbla. Mr. priimnu, priimnare, megl. priamnu, priamnari. Lat. perambŭlāre (Pușcariu 1336; Rosetti, I, 170), cf. umbla. Cuvînt de uz general (ALR, I, 96), s-a păstrat numai în rom. – Der. plimb, s. n. (balustradă, parmalîc); plimbă, s. f. (Munt., stinghie în curte pe care se culcă găinile); plimbare (var. primblare, preumblare), s. f. (umblet în voie); plimbet, s. n. (rar, plimbare); plimbăreț, adj. (care se plimbă mult); plimbătoare, s. f. (closet). Vezi definitia »