încuiá (încúi, încuiát), vb. – 1. A închide cu cheia. – 2. A închide, a astupa. – 3. A constipa. Lat. cŭneāre, de la cŭneus (Pușcariu 827; Candrea-Dens., 427; REW 2392; DAR), cf. sicil. incuńari, engad. inkuńer, sard. kundzare (Wagner, 110), inkundzare. Se consideră (Tiktin; DAR) că semantismul se explică prin uzanța veche de a încuia în cuie. Este de presupus mai curînd că lat. cuneus „cui” a ajuns probabil să însemne și „cheie”, ca clavus față de clavis. După Capidan, Dacor., II, 631, mr. ancuñare „a arde” este același cuvînt lat. – Der. încuietoare, s. f. (dispozitiv care încuie ceva); încuiere, s. f. (acțiunea de a încuia; constipație); încuietură, s. f. (constipație); încuietor, adj. (care încuie). Descuia, vb. (a deschide o ușă, o poartă, etc. încuiate cu cheia) poate reprezenta la fel de bine un lat. dĭscuneāre (Densusianu, Hlr., 169; Pușcariu 511; Candrea-Dens., 437; Tiktin; Candrea), cf. sard. diskundzare, sau să se fi format în rom., ca închide-deschide. – Der. descuietoare, s. f. (ușiță, portiță).

Sursa: DER