húmă (húme), s. f. – Argilă întrebuințată la spoitul caselor. Ngr. χῶμα (Miklosich, Vokal., III, 6; Roesler 571; Densusianu, Filologie, 448; Tiktin), poate în parte prin intermediul bg. huma (DAR; Candrea), deși această ipoteză nu este necesară, și nici cu totul convingătoare (după Conev 42, cuvîntul rom. ar proveni din bg. glina, ceea ce nu este posibil). Cf. mr. umă, pe care Pușcariu 1793 îl derivă direct din lat. humus, megl. umă care, după Capidan 314, provine din bg. – Der. humos, adj. (argilos; lipicios); humărie, s. f. (teren argilos, loc de unde se scoate humă); humui, vb. (a spoi cu humă); humoaie, s. f. (Mold., humă de spoit); humu(l)tui, vb. (a transplanta răsaduri). Vezi definitia »

MEZENTERÍTĂ s. f. inflamație a mezenterului. (< fr. mésentérite) Vezi definitia »

PALPLÁNȘĂ s. f. element de construcție destinat să sprijine terenul unei săpături sau să formeze o incintă în interiorul căreia să se poată executa o lucrare, ferită de infiltrația apei. (< fr. palplanche) Vezi definitia »

iuzbáșă s. m. – Căpitan al unei companii de o sută de infanteriști. Tc. yüzbași (Șeineanu, III, 72). Sec. XVII, înv. Este dublet al lui izbașa, s. m. (secretar al Sfatului), sec. XVIII, înv. Vezi definitia »

ROMĂNÍȚĂ s. f. v. romaniță. Vezi definitia »