látură (láturi), s. f. – 1. Coastă, rînă, flanc. – 2. Bord, margine, țărm. – 3. Extremitate, cap, parte laterală sau terminală a unui obiect. – 4. (Înv.) Regiune, provincie. – Var. lature, pl. lături. Din lat, s. n., din al cărui pl. laturi s-a reconstituit un sing. analogic, cf. fagure, gaură (Caragață, BF, III, 39). Ar putea reprezenta de asemeni și pl. lat. latera (Pușcariu 950; Candrea-Dens., 961; REW 4934; DAR; Candrea; Tiktin), cf. v. it. latora. În sfîrșit, Ascoli, Arch. glott. it., II, 529 și Scriban se gîndesc la lat. latus, lateris, ceea ce pare mai puțin probabil. Pl. laturi pare că s-a specializat în epoca modernă cu sensul de „părți, coaste”, în timp ce pl. lături, se folosește aproape exclusiv în expresii fixe; în lături, adv. (la o parte; aparte, afară; în afară); pe de lături, adv. (de ambele părți; indirect); alături (var. alăturea), adv. (lîngă, aproape de). Der. lăturalnic, adj. (lateral; indirect; ascuns, nedemn), cu suf. -nic; lătural, adj. (lateral), creație artificială a lui Odobescu, după fr. latéral, neuzitată; lăturean, adj. (Trans., periferic; Trans., străin, venetic, de afară); lăturinț, adj. (Banat, străin); lăturiș, adj. (lateral); lăturaș, adj. (lateral); lăturaș, s. m. (locuitor al periferiei sau al unui cartier; înv., locuitor care plătea numai dările la un feudal, fără să aibă obligații față de principe; înv., străin, din afară; muncitor la minele de sare; cal de alături; cal de ajutor; nimfă de țîntar; ultimii dinți ai calului); lăturar (var. lăturaș, lăturință), s. n. (scîndura care se adaugă la căruță, pentru a fi încărcată mai mult); alătura, vb. (a pune alături, a compara; a reuni, a adăuga); delătura, vb. (a despărți), de la expresia de lături; înlătura, vb. (a despărți, a separa; a da deoparte, a suprima); lătunoaie (var. lătunoi, lăturoi), s. f. (răritură, bucată de pînză neapretată și scămoșată; bucată de lemn, scîndură tăiată de lîngă scoarță), de la laturăcu suf. augmentativ -oi; lătunoios, adj. (plin de scame; plin de rărituri).

Sursa: DER