moș (móși), s. m. – 1. Bătrîn. – 2. Bunic. – 3. Strămoș. – 4. Fondatorul, precedesorul unei familii, străbun comun. – 5. (Înv.) Avere, proprietate, parte dintr-o moșie care provine dintr-o singură moștenire. – 6. Titlu de respect care se dă bărbaților în etate; bunic, unchi. – 7. (Mold.) Unchi. – 8. Ziua moșilor. – 9. (Munt.) Tîrg, iarmaroc care se ține de obicei în Ziua morților. – Mr. moașe, megl., istr. moș. Origine suspectă. Prezența cuvîntului în toate dialectele, uzul său general (ALR, I, 189; sensul de „bunic” care apare în ALR, I, 169, numai pentru Banat și Trans. este în realitate mult mai extins) și compunerea cu stră- (v. strămoș), care nu apare decît în elementele tradiționale, arată sigur că-i vorba de un cuvînt latin. Este probabil annōsus „încărcat de ani”, cu consoana finală modificată prin analogie cu pl., ca în cossus › coș. Afereza lui a- nu este imposibilă, cf. amita › măt(ușe), și care a fost susținută de prezența lui strămoș. Schimbul *noș › moș este mai greu de explicat, fără îndoială cf. măgar, și pînă la un anumit punct miel, miță. În general este considerat drept cuvînt autohton (Miklosich, Slaw. Elem., 10; Hasdeu, Cuv. din Bătrîni, I, 294), identic cu alb. mošë „vîrstă” (Philippide, II, 724; Pascu, II, 223; P. Papahagi, Jb., XII, 539; cf. Iordan, Dift., 208; Rosetti, II, 118). După P. Papahagi, Notițe etim., 38, din mamă, cu suf. -oș, ipoteză care nu se susține. Comp. moș Martin, s. m. (numele ursului), cf. REW 5381; moșteacă, s. m. (ofițer leneș), din Moș Teacă, personaj literar creat de Anton Bacalbașa (1893). Der. moașe, s. f. (bătrînică; bunică; mătușă, titlu de respect; femeie care asistă la naștere), cuvînt de uz general (ALR, I, 212), mai ales cu ultimul sens; moșean, s. m. (înv., moștenitor; înv., proprietar; rar, coproprietar); moși, vb. (a da ajutor la naștere; a se foi); moșit, s. n. (asistența moașei la naștere); moșic, s. m. (bătrînel); moșie, s. f. (înv., origine, speță; înv., patrie, țară; înv., patrimoniu; proprietate, moștenire); moșier, s. m. (proprietar funciar); moșieresc, adj. (de moșier); moșinaș, s. m. (Bucov., înv., agricultor, proprietar), pentru al cărui suf. cf. boiernaș; moșneag, s. m. (bătrîn, bătrînel), în loc de moșneac, pentru al cărui suf. cf. rusneac, cuvînt moldovenesc adoptat de la literatură (după Candrea, în loc de *moșteneag, dim. al lui moștean; după Scriban, în loc de *moșineac, cf. și Bogrea, Dacor., III, 733); moșnegește, adv. (ca bătrînii); moșoaică, s. f. (Mold., oală, ulcior), numită așa pentru că se obișnuiește să se dea de pomană în ziua morților (Candrea); moșuț, s. m. (ciocîrlie, Alauda cristata), poate în loc de *motuț › moț „smoc”; strămoș, s. m. (străbunic; antecesor), cu pref. stră-; strămoașe, s. f. (străbunică); strămoșesc, adj. (ancestral); strămoșie, s. f. (calitate de strămoș). – Cf. moșnean. Din rom. provin rut. mošul „bunic”, moša, „bunică” și „moașă” (Candrea, Elemente, 408); bg. moš, mošija (Capidan, Raporturile, 232), mošierin (Candrea, Elemente, 404), mag. mósuly „bătrîn” (Edelspacher 19).

Sursa: DER