ELEGÁNȚĂ s. f. distincție, grație în atitudini, în maniere; rafinament, gust, distincție în felul de a se îmbrăca, în croiala hainelor. ◊ distincție în limbaj, în stil. (< fr. élégance, lat. elegantia) Vezi definitia »

ICNITÚRĂ, icnituri, s. f. Geamăt scurt și adânc; icnet. – Icni + suf. -tură. Vezi definitia »

ZOONÓZĂ s.f. (Med.) Boală infecțioasă sau parazitară la animale, transmisibilă omului. [< fr. zoonose]. Vezi definitia »

mícă (-ci), s. f. – Fragment, fărîmă, parcelă, parte. Lat. mῑca (Pușcariu 1068; Candrea-Dens., 1093; Tiktin; REW 5559), cf. it. mica, fr. mie, sp. miga. Der. din sl. migŭ „clipă, moment” (bg., pol. mig, sb., rus. miga), propusă de Graur, BL, VI, 156 și de Scriban, se bazează pe expresii ca o mică de ceas, în care mică dobîndește sensul special de „parte dintr-o oră” și pare posibilă doar ca încrucișare semantică. E dubletul lui mică, s. f. (mineral în foițe), din fr. (lat.) mica. Probabil același cuvînt este cel care s-a păstrat în expresia mici fărîme (var. mii fărîme, mii și fărîme), cu sensul de „bucățele”, în care mici „bucăți” s-a confundat cu mici „de mărime redusă”. – Cf. dumica, nimic. Vezi definitia »

VÉTRILĂ s. f. v. vetrelă. Vezi definitia »