mînz (mấnji), s. m. – 1. Căluț, măgăruș, cîrlan. – 2. Băiat, flăcău. – 3. Fibrele de la urzeală care nu intră în pieptenele războiului. – Mr. mîndzu, megl. mǫndz. Probabil de la un iliric *mandus sau *manzus, corespunzător lat. mannus „căluț, ponei”, cf. mesap. Jupiter Menzana căruia i se sacrificau caii, alb. mës, pl. mëzë, sard. mandzu, it. manzo „vițel” (Meyer 276; Philippide, II, 723; Tiktin; REW 5298; Rosetti, II, 58 și 119; H. Krahe, Die Sprache der Illyrier, I, Wiesbaden 1955, 103; Battisti, III, 2357). Pentru originea ilirică a lat. mannus, cf. Meillet (înainte se considera de origine celtică, cf. Treimer, Mitt. Wien, I, 311; după Thurneysen, Keltoromanisches, 32, schimbul nn › nd ar fi celtic, ipoteză puțin sigură). Origine dacică (Hasdeu, Col. lui Traian, 1877, 522), anterior indoeurop. (Lahovary 334) sau lat. (*mandus, din mandĕre „a mesteca”, Pușcariu 1092), nu par probabile. Sensul primitiv al lui *mandus pare să fi fost „înțărcat”, cf. basc. mando „catîr” și „sterp”, sp. mañero „sterp” (Corominas, III, 251). Der. mînză, s. f. (iapă, măgăriță); mînzat, s. m. (tăuraș); mînzată, s. f. (Maram., vacă fără vițel de lapte); mînzăți, vb. (despre vaci, a rămîne fără vițel); mînzățiș, s. n. (turmă tînără); mînzălău, s. m. (tăuraș; s. n., fibră care nu intră în pieptenele războiului); mînzare, s. f. (oaie mulgară); mînzărar, s. m. (despărțitură a tîrlei, în care se închid oile cu lapte; s. m., cioban); mînzesc, adj. (propiu mînjilor); mînzește, adv. (ca mînjii, se zice despre un rîs forțat, în care se arată dinții); mînzoc (var. Bucov., mînzac), s. m. (cal tînăr); mînzulică, s. f. (joc de ajun); mînzărărit, s. n. (rație de caș ce se include în plata anuală a unui mînzărar). – Din rom. mînzare provine bg. mandzara (Capidan, Raporturile, 208); și probabil din mînzat, alb. mëzat (Philippide, II, 723). Vezi definitia »

BENZ [benț], Carl Friedrich (1844-1929), inginer și inventator german. A construit, în același timp și independent de Daimler, primul automobil (1885) înzestrat cu un motor cu ardere internă în patru timpi și cu aprindere prin scînteie electrică. Vezi definitia »

NARÁNZ s. m. v. naramz. Vezi definitia »

1. Tranz și refl. A face să piardă sau a pierde din umezeală; a(se) zbici.* TTranz. A șterge a usca(lacrimile, ochii, obrajii). 2. Tranz. a distruge a nimici. Deteră în păgâni de-i zvântară (ISPIRESCU). ◊ Expr.A zvânta (pe cineva)în bătaie (sau în bătăi)= a bate foarte tare. ◊ A slei, a secătui (prin jafuri, furturi).* (ÎN propoziții consecutive, legat de diverse verbe, exprimă intensitatea acțiunilor respective) Fură de zvântă. Bea de zvântă. Vezi definitia »

grunz (grunji), s. m. – 1. Bucată dintr-o materie sfărîmicioasă. – 2. Grăunte, bob. – 3. Boabă. – 4. Asperitate, zbîrcitură. – Var. (s)grunț. Mr. grundă, pl. grundz, megl. grus. Creație expresivă, bazată pe ideea de „rotunjime”, cf. glonț, bo(n)ț, și lat. grumus, it., sp. grumo, fr. grumeau (REW 3877), it. grommare „a face crustă”. Mr. prezintă un sing. analogic. reconstituit pe baza pl. Alb. grundë, krundë provine din mr. – Celelalte explicații sînt insuficiente; din mag. göröngy „colină” (Cihac, II, 502; Weigand, JB, XVI, 224); din bg. gruda „bulgăre” (Pascu, I, 194); din alb. (cf. Philippide, II, 716; Rosetti, II, 118); din alb., încrucișat cu lat. grandia (Capidan, Raporturile, 532); din sl. gruda încrucișat cu grum (Skok 70); din ngr. χόνδρος „boabă” (Giuglea, Dacor., III, 566-98); din v. germ. gruzzi „boabă” (Scriban). – Der. grunzos, grunjos, grunzuros, (s)grunțuros, gronjuros, (s)gronțuros, adj. (cu bulgări). – Cf. grum, grumaz. Vezi definitia »