MALACÓF s. n. crinolină. (< fr. malakoff, rus. malakov) Vezi definitia »

filosóf (filosófi), s. m. – Persoană care se ocupă cu filosofia, gînditor. – Var. filozof, cu der. – Mr. filozuf. Gr. φιλόσοφος, în parte prin intermediul fr. philosophe (Murnu 25). Apare din sec. XVII. Este posibil să fi intrat în rom. prin intermediul lat. philosophus, al cărui rezultat normal, *firosof nu s-a păstrat, dar care pare a fi atestat de calamburul firoscos (‹ *firosof încrucișat cu din fire scos), care se înțelege mai puțin dacă trebuie să plecăm de la filosof. Contactul literar cu ngr. a contribuit probabil la înlocuirea formei tradiționale cu cea modernă. Der. filosofie, s. f., din gr. φιλοσοφία (sec. XVII), și modern din fr. philosophie; filosofic, adj., din fr. philosophique; filosofesc, adj. (înv., filosofic); filosofește, adv. (înv., în chip filosofic); filosofisi, vb. (înv., a filosofa). Vezi definitia »

MIXOTRÓF, -Ă, mixotrofî, -e, adj. (Biol.; despre organisme) Care se hrănește cu substanțe organice preparate sau luate din mediul înconjurător. – Din fr. myxotrophe. Vezi definitia »

fof- – Rădăcină expresivă care pare a reda ideea de „a mormăi, a bălmăji”. Această idee trebuie să fie proprie consonanței f-f, pentru că apare și în formele cu infix farf- și fîlf- (s.v.), ca și în var. fonf. Der. forîrnă, s. f. (femeie fonfăită); fofîrlică, s. f. (în expresia a umbla cu fofîrlica); fofează, s. f. (aripă la moara de vînt; parte de ușă; vîrtelniță; stativ la războiul de țesut; Arg., gură, cioc; fluier; inel de sfeștnic); toate sensurile se bazează pe ideea de „zgomot continuu” pe care îl produce piesa astfel numită (ultimul sens pleacă de la cel anterior; încercările făcute de Cihac, II, 500, care pornește de la mag. fokasz „scară”, și de Drăganu, Dacor., V, 359, din rut., nu sînt probabile); fofelniță, s. f. (vîrtelniță; femeie vorbăreață; cuțit de meliță), cf. Iordan, BF, II, 177; foflînca, vb. (Trans., a mișca, a clătina), pe care DAR îl pune în legătură, în mod curios cu fr. flanc; foflea, s. m. (leneș), numit astfel datorită încetinelii mișcărilor lui; fofolog (var. fofoloc), s. m. și n. (persoană greoaie; pui de rață; la cai, bulet), pus greșit în legătură de Loewe 80 cu sl. fŭfati; înfofoli, vb. (a îmbrăca cu haine prea groase); înfoforoja, vb. (a bombăni); înfolfoșa, vb. (a înfofoli). Foflenchi, interj. (poc!; exprimă zgomotul unui obiect care cade), aparține aceleiași serii de creații expresive; pare însă a fi o creație artificială a lui Creangă, și nu apare în alte texte (cf. Iordan, BF, II, 178). Folomoc (var. folmotoc, fălmătuc, folfotoc), s. n. (ghem, ghemotoc), pare a fi rezultatul unei încrucișări cu ghemotoc. Der. cu infix nazal fonf, adj. (gîngav), cf. sl. fŭfati „a se bîlbîi”; fonfăi vb. (a gîngăvi); fonfăni, vb. (a gîngăvi), cf. boncăni; fonfé, adv. (în expresia a la fonfé, de clasa întîi), prin imitație ironică a pronunțării nazale din fr. (cf. Iordan, BF, IV, 193). Vezi definitia »

CARTOF (‹ germ.) s. m. 1. Plantă din familia solanaceelor, cu flori albe sau violete și cu tulpini subterane îngroșate (tuberculi) de formă rotundă, ovală sau alungită, conținînd 14-27% amidon și vitaminele A, B și C (Solanul tuberosum). Originar din America de Sud, c. a fost introdus în cultură în România la sfîrșitul sec. 18. ♦ Tuberculul acestei plante, folosit în alimentație, în ind. alim. și ca furaj. ♦ Zahăr de cartofi = glucoză obținută din amidonul din cartofi. 2. Cartof dulce = batat. Vezi definitia »