speriá (-ii, -át), vb. – A înspăimînta, a înfricoșa, a uimi, a fi surprins. – Var. spăria, pers. I, speriu, spariu, spai(u). Mr. aspar, aspăreare, megl. spar, spărui, spăreari. Origine incertă. Pare să fie vorba de un lat. expavēre (Tiktin; REW 3036, art. suprimat), dar der. este dificilă (se presupune un rezultat spaiu › spariu ca în habet › are, sau o disimilare expavēre › *exparēre, care pare inadmisibilă). Fazele intermediare propuse de Cihac, I, 44 (lat. *expavĭlāre) și de Candrea (lat. expavorare) par și mai puțin convingătoare. Mai probabil e vorba de o confuzie între mai multe cuvinte lat., ca expārēre ‹ pārēre „a părea”, sau experῑre „a experimenta”. Uz general (ALR, I, 90), dar cu numeroase var. locale. Der. sperietoare, s. f. (momîie; paiață, pocitanie); sperietură, s. f. (speriat, uimire); sperios, adj. (fricos; timid); speriuș, s. n. (spaimă, frică).

Sursa: DER