Definita cuvantului țac
țac, interj. – Imită zgomotul produs de pocnet sau de țăcănit. – Var. țaca-(țaca), țanc. Creație expresivă, cf. tac, toc, tic.Der. țăcăni, vb. (a pocni, a păcăni, a răpăi, a ciocăni), cf. tăcăni, clănțăni; țăcăneală, s. f. (lovituri cadențate; Arg., forcfeci); țăcănitură (var. țăcăraie), s. f. (țăcănit); țăcănit, s. n. (zornăit, pocnet). Legătura acestor cuvinte cu sb., cr. ciknuti „a foșni” (Cihac, II, 428; Conev 95) este îndoielnică. Țaclă (var. țaglă, țiglă), s. f. (Trans., vîrf de săgeată; par, băț, ciomag; frigăruie de lemn) aparține aceleiași intenții expresive, cf. cioaclă față de cioc; numele i se datorează zgomotului de lovire produs de vîrf la izbirea de un obstacol. Legătura cu germ. Zacke, mag. csak (Cihac, II, 534; Scriban) nu este probabilă. – Der. înțigla (var. înțegla, înțigli), vb. (a scoate vîrful; a înfige; a înțepa); înțiglat, adj. (ascuțit, înfipt; picant, acerb, înțepător; acut, cu ton înalt); țiglă (var. țîclă(u), țiclău), s. f. și n. (culme, pisc), în Mold. și Trans. (după Philippide, II, 738, în legătură cu alb. tsikëlë, care pare să provină din rom.; după Lacea, Dacor., III, 747, din mag. szikla „turn”); țăcălău, s. n. (turmă mică), a cărui explicație nu este clară; țingălău (var. țîngălău, Olt. țîcărău), s. n. (clopoțel), cu infix nazal (după Candrea, în legătură cu sb. cingara, mag. csengo); țîngăni, vb. (a răsuna), var. a lui zăngăni; țiglean (var. țiglete, țîclete), s. m. (pițigoi, Parus maior), numit așa din cauza timbrului ascuțit al glasului său (după Cihac, II, 525, din mag. cinke); țoangă, s. f. (Trans., clopoțel); țuclău (var. țîclău), s. n. (Mold., vîrf, culme); țuglui (var. țuclui), s. n. (Mold., vîrf, culme) prin contaminare cu țugui; țăcălie, s. f. (cioc, barbișon), cf. cioc (după Lacea, Dacor., III, 748, din mag. szakáll). – Cf. țanc, țigău, țicni, țugui.

Sursa: DER
Cuvinte ce rimeaza cu țac
TRIÁC, triace, s. n. (Electron.) Dispozitiv semiconductor care permite circulația curentului electric în ambele sensuri. – Din engl. triac. Vezi definitia »
atác (atácuri), s. n. – Ofensivă, asalt. Fr. attaque.Der. (din fr.) ataca, vb.; atacabil, adj.; atacabilitate, s. f. (vulnerabilitate la asalt); inatacabil, adj.; inatacabilitate (var. neatacabilitate), s. f. (vulnerabilitate); contraatac, s. n. Vezi definitia »
caimac s. n. sg. (er.) spermă. Vezi definitia »
AC, ace, s. n. 1. Mic instrument de oțel, subțire și lustruit, ascuțit la un capăt și prevăzut la celălalt cu o gaură prin care se trece ața; servește la cusut. ♢ Expr. A avea (sau a găsi) ac de cojocul cuiva = a avea mijloace de a înfrâna sau de a pedepsi pe cineva. A călca (sau a umbla) ca pe ace = a merge încet și cu grijă. Stă ca pe ace sau parcă stă pe ace = e foarte nerăbdător; nu se simte la locul lui. A scăpa ca prin urechile acului = a scăpa cu mare greutate. Nici cât un vârf de ac = foarte puțin. A căuta acul în carul cu fân = a se apuca de o muncă zadarnică. ♦ Ace de gheață = cristale de gheață, subțiri și ascuțite, care cad uneori iarna. 2. (Cu determinări) Nume dat unor obiecte asemănătoare cu acul (1), având diverse întrebuințări. Ac cu gămălie. Ac de siguranță. Ac de păr.Ac de mașină = ac cu urechea la capătul ascuțit și care se fixează cu celălalt capăt în mașina de cusut. 3. Indicator la unele aparate de precizie. Acul busolei. ♦ Piesă metalică de forma unei limbi, care servește la dirijarea roților de tren sau de tramvai de pe o linie pe alta. 4. Organ de apărare și de atac al unor animale, în formă de ghimpe sau de vârf ascuțit. ♦ Produs al pielii, în formă de ghimpe, caracteristic unor animale. Acul ariciului. 5. Frunza ascuțită a coniferelor. 6. Compuse: acul-doamnei = plantă erbacee din familia umbeliferelor, ale cărei fructe se termină printr-un ac lung (Scandix pecten Veneris); ac-de-mare = pește marin cu formă lungă și ascuțită (Syngnathus acus) – Lat. acus. Vezi definitia »
MONOMANIÁC, -Ă adj., s. m. f. monoman. (< fr. monomaniaque) Vezi definitia »
Căutați cuvinte ce încep cu litera: A Ă Â B C D E F G H I Î J K L M N O P Q R S Ș T Ț U V W X Y Z