ȘTUC s.n. v. stuc. Vezi definitia »

CUC, cuci, s. m. 1. Pasăre călătoare cu pene cenușii, cu coada lungă cu pete albe, care își depune ouăle în cuiburi străine pentru a fi clocite de alte păsări și care este cunoscută prin sunetele caracteristice pe care le scoate (Cuculus canorus). ◊ Ceas cu cuc = ceasornic de perete care, la fiecare oră, sfert, jumătate sau trei sferturi de oră, marchează timpul prin sunete care întâi imită cântecul cucului. (1); fig. lucru extravagant. ◊ Expr. Lapte de cuc = ceva imposibil. (A umbla) de flori de cuc = (a umbla) fără rost. ♦ (Ir.) Cuc-armenesc = pupăză. ♦ (Adverbial) Izolat, singur, străin. ◊ Expr. Singur cuc = absolut singur. 2. Intră în compunerea unor nume de plante: ciuboțica-cucului, limba-cucului etc. 3. (La unele jocuri de copii) Lovitură cu mingea în înălțime. – Lat. cucus. Vezi definitia »

balamúc (balamúcuri), s. n. – 1. Ospiciu, spital de nebuni. – 2. Zarvă, larmă, dezordine. De la Malamoc, vechea reședință a unui ospiciu în Munt. (DAR). Folosirea eufemistică a locului de reședință substituind cuvîntul „ospiciu” este comună multor limbi, cf. rom. Golia, Mărcuța, fr. Sainte-Anne, sau Charenton. Deși nu-i este recunoscută această explicație, Scriban preferă s-o identifice cu cuvîntul următor. În Munt. (ALR, II, 55). Vezi definitia »

NĂÚC, -Ă, năuci, -ce, adj. (Adesea substantivat) 1. Amețit, buimăcit (din cauza unei emoții puternice, a unei dureri, a unui zgomot etc.); dezorientat, zăpăcit, buimac, uluit, năucit. 2. (Înv. și pop.) Nătâng (1), prost, nepriceput. – Din sl. neukŭ. Vezi definitia »

BUC¹ subst. (Reg., în expr.) Într-un buc = într-o clipă, foarte repede. Vezi definitia »