tắu (ta, pl. tắi, tále), adj. pos. – Indică posesia la pers. II sing. – Mr. tău, tăi, -tu, megl. tǫu, ta. Lat. tŭum, probabil disimulat în *toum (Candrea, Éléments, 26; Pușcariu 1719; REW 9020), ca sŭum ‹ soum, sau în *teum (Graur, Rom., LV, 473; Rosetti, I, 60), ca meum; cf. vegl. to, it. tuo, prov. to, fr. ton, cat., port. teu, sp. tu. S-a redus la -tu în poziția enclitică: fiu-tău › fiu-tu; tale se pronunță și tele în Munt., prin analogie cu mele. Gen. f. sună tale › tele, ca pl. și -tii, cînd este enclitic.

Sursa: DER