Definita cuvantului vin
vin (-nuri), s. n. – Băutură alcoolică obținută din fermentarea mustului. – Mr. vin, megl. vin, istr. vir. Lat. vῑnum (Pușcariu 1886; REW 9356); cf. it., sp. vino, prov., cat. vi, fr. vin, port. vinho. – Der. vinărici, s. m. (podgorean, viticultor; s. n., impozit pe vin); vinăricer, s. m. (cel care strîngea impozitul pe vin); vinărit, s. n. (impozit pe vin); vinărie, s. f. (bodegă); vinariță, s. f. (plantă, Asperula odorata); vinaț, s. n. (vin), probabil din lat. vῑnācĕus (REW 9337); vinicer (var. vinițel), s. n. (septembrie), probabil der. interior (după Tiktin și Candrea, din sl. vinicije „vie”); vinimeriu, s. m. (septembrie), cuvînt rar, pe care Bogrea, Dacor., III, 739, îl deriva din lat. vindĕmĭārius; vinos, adj. (ca vinul); vinars, s. n. (Trans., țuică), comp. ca germ. Branntwein; vinărsar, s. m. (producător de țuică); vinărsărie, s. f. (distilerie sau prăvălie de țuică). – Din rom. provine bg. vinerič (Capidan, Raporturile, 224).
Sursa: DER
Sursa: DER
Cuvinte ce rimeaza cu vin
fotoghin, s.m.reg. petrol (lampant) Vezi definitia »
BRILIANTÍN, -Ă, briliantini, -e, adj. (Înv.) Care strălucește ca briliantul. – Din briliant1. Vezi definitia »
CREȘTÍN, -Ă, creștini, -e, adj., s. m. și f. I. Adj. Care aparține creștinismului, privitor la creștinism. II. S. m. și f. 1. Adept al creștinismului. 2. (Pop.) Persoană, om, individ. – Lat. christianus. Vezi definitia »
stainváin s.n. (înv.) amestec sedimentar de pe fundul vaselor cu vin, care conține tartrat de potasiu; tartru. Vezi definitia »
ÓRDIN s. n. 1. dispoziție obligatorie, dată de o autoritate sau persoană oficială; poruncă; comandă. 2. comunitate catolică de călugări care se supuneau anumitor reguli de organizare și de activitate; cin, tagmă. ◊ comunitate de cavaleri călugări din evul mediu. ◊ societate, asociație în care cineva era primit în semn de onoare. 3. decorație superioară medaliei. 4. dispoziție de plată (a unei sume). 5. (biol.) grup între clasă și familie. 6. (mat.) ~ de multiplicitate (al rădăcinii unei ecuații algebrice) = număr natural care arată de câte ori apare o rădăcină (soluție) într-o ecuație algebrică. 7. sistem de arhitectură ale cărui elemente sunt dispuse și proporționate după anumite reguli. 8. rang. categorie. ♦ de ŭl = cu caracter (de); de prim ~ = de cea mai bună calitate, excelent. (< lat. ordo, -inis, fr. ordre) Vezi definitia »