vîrtúte s. f. – Vigoare, forță. – Mr. virtute. Lat. virtūtem (Pușcariu 1862; REW 9371), cf. v. it. vertù, logid., v. port. virtude, prov. vertut, fr. vertu, sp. virtud. – Der. vîrtos (mr. vîrtos, vărtos), adj. (puternic, robust, viguros; solid, rezistent; adv., mult, puternic), din lat. virtŭōsus (Cipariu, Elem., 6; Densusianu, Hlr., 195; Iordan, Dift., 197; cf. Pușcariu 1862, care crede că acest cuvînt lat. nu a existat); vîrtoșie (var. vîrtoșenie, vîrtoșime), s. f. (vigoare, robustețe); vîrtucios, adj. (robust, puternic). Toate aceste cuvinte, cu excepția lui vîrtos, sînt înv. Este dubletul lui virtute, s. f., neol.; cu der. din fr.; virtual, adj.; virtuos, adj. (plin de virtute; virtuos, se spune despre muzicienii care-și stăpînesc foarte bine instrumentele); sensul al doilea este tradus din it. virtuoso; virtuozitate, s. f.

Sursa: DER