Definita cuvantului zăbun
zăbún (-ne), s. n. – Haină lungă, anteriu. – Var. zăbon, zobon. Mr. țipune. It. giubonne, ven. zupon, prin intermediul sb. zubun, bg. zobun (Miklosich, Fremdw., 138; Miklosich, Slaw. Elem., 23; Conev 83), mag. zubbony (Diez, Gramm., I, 446), tc. zubun (Roesler 592; Șeineanu, II, 379), cf. ngr. ντσιπούνι (› mr.). Mag. zabun (Edelspacher 24) și bg. zăbun (Capidan, Raporturile, 225) provin din rom.

Sursa: DER
Cuvinte ce rimeaza cu zăbun
un gaz puturos urat mirositor emanat de corpul omului prin cur Vezi definitia »
un om care traieste singur in pustiuri. Vezi definitia »
sănătos tun expr. (d. oameni) perfect sănătos. Vezi definitia »
cătún (cătune), s. n. – Grup de așezări țărănești, sat. – Mr. cătună, megl. cătun. Unul din cuvintele cele mai discutate din vocabularul rom. Este cuvînt comun tuturor limbilor balcanice: katunt (var. katund(i), kotun) „sat; casă de țară”; ngr. ϰατοῦνα „cort; tabără de corturi”; sl. katunĭ „tabără”; sb. katun „cătun de ciobani; stînă”; bg. katun „colibă”; katunar „cătun”; katunište „tabără de țigani nomazi”; țig. katuna „cort”. Totuși, termenul nu se explică prin nici una din aceste limbi; astfel încît este nevoie să i se caute originea în alte fonduri lingvistice. Opiniile sînt foarte variate, și însăși varietatea lor indică inconsistența criteriilor posibile și lipsa de documentare cu care trebuie luptat. Miklosich a epuizat el singur posibilitățile cercetării, afirmînd că este vorba de un cuvînt de origine albaneză (Fremdw., 97), română (Wander., 8), turcă (Türk. El., I, 329), italiană (Alb. Forsch., II, 10) sau autohtonă (Slaw. El., 10). În general se consideră că este cuvînt autentic alb., adică al v. ilire (Meyer 183; Vasmer, Studien zur alb. Wortforschung, 28; Jokl, IF, XXXIII, 420; Philippide, II, 703; Skok, ZRPh., L, 519; DAR; cf. observațiile împotriva acestor opinii ale lui Rosetti, II, 113), și bazată pe o rădăcină indoeurop. *ka-ton. Treimer, Slavia, III, 450, presupunea o der. din avară; iar Densusianu, GS, VII, 90 propunea un iranian *katun „locuință subterană”. Mai prudent Berneker 494 se limitează să o califice drept „Balkanwort”. În sfîrșit, Rohlfs, EWUG 949 se gîndește la tc. osmanli katan „țarc”, ipoteză în care coincide cu Șeineanu, II, 96. Numai Jirecek, Geschichte der Serben, I, 156 (bazîndu-se fără îndoială pe una din multele opinii ale lui Miklosich) a propus etimonul it. cantone, pe care cercetătorii nu par a-l accepta, și care totuși se poate să fi intrat de foarte timpuriu în gr. (pentru pierderea lui n, cf. it. confettongr. ϰουψίτον), și de acolo în celelalte limbi balcanice. Vezi definitia »
AJÚN, ajunuri, s. n. 1. Zi sau, p. ext., perioadă de timp care precedă un eveniment. ◊ Loc. adv. În ajun = cu o zi înainte. 2. Faptul de a ajuna. ♦ Zi în care se ajunează. – Postverbal al lui ajuna. Vezi definitia »
Căutați cuvinte ce încep cu litera: A Ă Â B C D E F G H I Î J K L M N O P Q R S Ș T Ț U V W X Y Z