BANC¹, bancuri, s. n. I. 1. Îngrămădire de nisip, de pietriș sau de nămol formată pe fundul mărilor sau al fluviilor, care ajunge uneori până la suprafața apei. 2. Grup mare de scoici sau de pești. II. 1. Masă sau platformă special amenajată pentru efectuarea de lucrări caracteristice unei profesiuni manuale. Banc de tâmplărie. Banc de ceasornicar. ♦ Banc de probă = instalație pentru controlul calităților tehnice ale unor motoare. 2. Banchetă la ambarcații mici. – Din fr. banc. Vezi definitia »

țanc (-curi), s. n. – 1. Pisc, culme. – 2. Punct, moment exact. – 3. Țintă, obiectiv. – 4. Miră, cătare. – 5. Gradație pentru a măsura butoaie. – 6. Măsurare, cotit, cotărit. – Var. înv. țenchi. De la țanc, var. lui țac, cf. celelalte der. de la această rădăcină expresivă. Pentru prezența infixului nazal, cf. bo(n)t, cio(n)c, ciu(n)t. Legătura cu sl. znakŭ „semn” (Cihac, II, 429) este improbabilă; nici cea presupusă cu germ. Zinke, Zacke (Tiktin; Candrea) sau mag. czenk (Lacea, Dacor., III, 744) nu este mai puțin improbabilă. Der. țencușe (var. țăncușe, țincușe), s. f. (vîrf, ascuțiș, colț; bucată de răboj pentru control; un anumit joc de copii cu pietricele sau cu boabe de porumb), cu suf. dim.; țanțoș, adj. (mîndru, fălos, încrezut), probabil în loc de *țancoș, cf. sp. encumbrarse (după Cihac, II, 534, din mag. dacos; după Scriban, din mag. cincos „perfid”); țănțoșa, vb. refl. (a se mîndri, a se făli). Vezi definitia »

BLANC¹ s. n. 1. Piele tăbăcită, suplă și elastică, folosită în marochinărie. 2. Fâșie de material insensibil adăugată la capetele bobinelor de film sau de bandă magnetică pentru a le proteja. – Din germ. Blank. Vezi definitia »

adînc (-că), adj. – Profund. – Mr. adîncu, megl. dăncá (‹ adîncat). < Lat. ăduncus „concav” (Pușcariu 25; Candrea-Dens., 17; Tiktin), cf. sp. adunco. Se pleacă în general de la var. vulg. ădancus (REW 144; DAR; Rosetti, I, 161), pentru a se explica apariția lui î; Candrea-Dens. o explică prin formele în care u era aton. Fără să fie imposibile, ambele supoziții sînt inutile, căci rezultatul lui ăduncus este normal să fie adînc, cf. longo › lîngă, sunt › sînt. Adînc, s. n. (adîncime); adînca (var. adînci), vb. (a adînci); adîncătură, s. f. (adîncitură); adîncime, s. f.; adîncit, adj. (înfundat; îngrijorat; dus pe gînduri). Adînca, vb., înv., a fost înlocuit prin adînci, datorită conjug. incoative, care pare cea mai adecvată sensului lui adîncesc. Vezi definitia »

țolónc s.n. (reg.) 1. ceea ce atârnă. 2. mânz. Vezi definitia »