mîsgălí (mîsgălésc, mîsgălít), vb. – A mînji; a murdări, a păta. – Var. mîzgăli, smîngăli, măsgăli, (Trans. de N.) mozgoli. Creație expresivă, cf. mînzăli „a mînji”, mîgăli „a se uita mult la ceva”, morfoli „a murdări” etc. S-a presupus o relație cu pol. mazgáć „a unge”, din sl. mazati „a unge” (Cihac, II, 185; Candrea); cu rut. markaliti (Bogrea, Dacor., IV, 833); cu rut. mazguljati (Scriban), care trebuie să provină din rom.; sau un der. din lat. *exmaculāre cu infix (Buescu, RPF, III, 256). – Der. mîsgăleală, s. f. (pată); mîsgălitură, s. f. (mînjeală; pată); mîsgălici, s. m. (conțopist, poetastru). Vezi definitia »

învelí (învelésc, învelít), vb. – 1. A înfășura. – 2. A acoperi, a pune ceva deasupra. – 3. A umple. – 4. A înfășura urzeala pe sulul războiului. – 5. A da la piuă. – Var. învăli. Mr. anvălescu, anvalire, megl. anváles, anvăliri. Sl. valiti (Cihac, II, 106; DAR), cf. val, și bg. valjam. Accepțiile apar și în sl. și se explică toate plecîndu-se de la ideea de bază, aceea de „sul”. Der. din lat. *invelāre (Meyer, Alb. St., IV, 105), nu este posibilă. Der. învelitoare (var. învelitură), s. f. (ceea ce servește la învelit sau acoperit; husă; cuvertură, pătură; capac; acoperiș); înveliș, s. n. (obiect care servește la învelit; capac; husă; acoperiș); învelit, adj. (acoperit; pieptănat; căptușit; bătut în piuă; rotofei). Vezi definitia »

PILI-/PILO- elem. „păr, pilozitate”. (< fr. pili-, -pilo-, cf. lat. pilus) Vezi definitia »

ZVÂRGOLÍ, zvârgolésc, vb. IV. v. zvârcoli. Vezi definitia »

ciulí (-lésc, – ít), vb. – 1. A (se) ghemui, a (se) încolăci. – 2. Despre cai și animale în general, a ridica urechile ținîndu-le drept în sus. – 3. A-și încorda auzul. – 4. A tăia urechile. – 5. (Maram.) A rotunji extremitatea unui trunchi. – Mr. ciulescu, ciulire. Este var. redusă de la ciuciuli „a (se) ghemui”, cum demonstrează identitatea de sensuri. Pentru posibilitatea acestei reduceri, cf. ciuciulean, „zbîrciog, ciupercă”, cu var. ciulean. Autorilor DAR le-a scăpat probabil acestă explicație, în ciuda var. ciuciuli, ciuciula, ciucela, pe care le citează, deoarece dicționarele nu cunosc sensul 1, care este totuși curent de la Budai-Deleanu (lupul flămînd care sub deasă tufă ciulit pe pîntece zace) pînă la V. Voiculescu (l-am găsit dimineața ciulit lîngă un trunchi). Tot DAR cunoaște vb. ciuli, „a (se) ghemui” dar îl citează separat, ca var. de la aciua, ceea ce nu pare posibil. Sînt puțin probabile der. din sb. čuliti (Cihac, II, 58) sau din lat. *ciullire, gr. ϰυλλῶ „a răsuci” (Philippide, Bausteine, 54; Pascu, I, 193). Der. ciul, adj. (cu urechile tăiate), mr. ciul, deverbal de la cuvîntul anterior, ca mototol de la mototoli. După altă opinie (Pascu, I, 193; Diculescu, 428; DAR; Pușcariu, Lr., 260), din gr. ϰύλλος „tăiat”. Este cuvînt care apare în bg. čul „cu urechie tăiate” sau „cu urechi mici”, sb. čule „cu urechi mici”,, mag. csul(y)a „cu urechile tăiate”, toate împrumuturi probabile din rom. (după Cihac, rom. ar proveni din sb.). Ciulei, s. m. (nume de cîine; Ceratocarpus arenaria); ciuliu, s. m. (ciot de creangă). Vezi definitia »