așteptá (așteptát, așteptát), vb. – 1. A sta undeva pentru a fi de față, a adăsta. – 2 A fi gata, a fi pregătit. – 3 A conta, a se bizui pe cineva, a spera. – Mr. așteptu, megl. ștet, istr. așteptu. Lat. *adspectāre, prin intermediul unei forme asimilate *astectāre (Meyer-Lübke, Gramm., I, 469; Densusianu, Rom., XXXIII, 274; Pușcariu 145; REW 3039; Candrea-Dens., 104; DAR); cf. it. aspettare (tarent. astittare, calabr. astettare, sicil. astittari, sard. isettare). – Mr. aștiptare înseamnă în același timp „a aștepta” și „a primi, a avea oaspeți”, accepție dublă pe care Pușcariu 150 și DAR o explică prin contaminarea cu lat. exceptare sau cu alb. përes „aștept” și „primesc”; mai probabilă este evoluția normală de la „aștept oaspeți” la „am oaspeți”, cf. fr. j’attends des amis. Geheeb 17 propune etimonul lat. exceptare. – Der. așteptător, adj. (plin de speranță); neașteptat, adj. (care survine brusc, surprinzător). Vezi definitia »

cîntá (cântát, át), vb. – 1. A emite cu vocea un șir de sunete muzicale. – 2. A interpreta o melodie la un instrument muzical. – 3. (Despre păsări) A scoate sunete plăcute la auz. – 4. A se exprima poetic, a descrie, a povesti ceva în versuri. – 5. A boci, a jeli un mort. – 6. A sîcîi, a pisa, a repeta pînă la sațietate. – 7. (Fam.) A vorbi, a spune, a recita. – 8. (Arg.) A spune, a mărturisi, a ciripi. – 9. (Arg.) A denunța. – 10. (Arg.) A înșela. – Mr. cîntu, megl. cǫnt, istr. cănt. Lat. cantāre (Pușcariu 372; Candrea-Dens., 353; REW 1611; DAR); cf. it. cantare, prov., cat., sp., port. cantar, fr. chanter, alb. këntoń (Meyer 187). Cf. cîntec, descînta. Der. cînt, s. n. (cîntec; diviziune a unui poem), postverbal format pe baza it. canto, fr. chant (Pușcariu 371 l-a considerat reprezentant direct al lat. cantus; se pare însă că nu a fost niciodată popular, chiar dacă exista în megl. cǫntu); cîntare, s. f. (cînt, cîntec; cînt, diviziune a unui poem; cînt religios); cîntăreț, s. m. (artist care cîntă; pasăre cîntătoare; cantor, dascăl; poet); cîntat, s. n. (acțiunea de a cînta; cîntec); cîntător, adj. și s. (care cîntă; cîntăreț; pasăre care cîntă); cîntătoare, s. f. (Arg., gură). Der. neol. cantabil, adj., din it. cantabile; cantată, s. f., din it. cantata; canto, s. m., din it. canto; cantor, s. m., din lat. cantor (sec. XVIII); canțonetă, s. f. (monolog comic, total sau parțial în versuri; cîntec, romanță), it. canzonetta; canțonetist, s. m.; încînta, vb., format pe baza fr. enchanter (Pușcariu 822 și DAR și Candrea-Dens., 355, îl derivă direct din lat. ῑncantāre); dar nu este cuvînt popular, cu toate că există mr. ncăntare, ci pare creație a scriitorilor romantici; încîntător, adj.; încîntec, s. n. (farmec), cuvînt creat artificial de Odobescu. Vezi definitia »

TOALETÁ vb. I. tr., refl. (Fam.) A(-și) face toaleta. [Pron. to-a-. / < fr. toiletter]. Vezi definitia »

CULBUTÁ vb. tr. a descărca un vagonet prin răsturnare a culbutorului. (< fr. cullbuter) Vezi definitia »

COSTÁ vb. intr. 1. a avea un anumit preț, a valora. 2. a se obține cu prețul a..., a se plăti cu... 3. (fig.) a necesita anumite eforturi, sacrificii. (< it. costare) Vezi definitia »