TABÚ, tabuuri, s. n. Interdicție cu caracter religios, în anumite societăți primitive, aplicată la ceea ce este considerat sacru; interdicție rituală; fig. persoană, lucru despre care nu se discută de teamă, din pudoare etc. ♦ Fenomen de evitare a folosirii unui cuvânt și de înlocuire a lui cu un altul, din superstiție sau din pudoare; interdicție de limbaj. – Din fr. tabou. Vezi definitia »

ABU’L FEDA (1273-1331), istoric și geograf arab. Autor al unei istorii a lumii (pînă în 1329) și al unei geografii în care apar și informații despre Dobrogea. Vezi definitia »

BREBU 1. Com. în jud. Caraș-Severin, pe Pogăniș; 1.436 loc. (1991). Stație de c. f. Biserică (sec. 18). 2. Com. în jud. Prahova; 8.302 loc. (1991). Expl. de bentonite. Mănăstire ctitorită de Matei Basarab către 1650; restaurată în 1958-1962. Casa domnească adăpostește un muzeu. Vezi definitia »

MARABÚ I. s. m. 1. ascet musulman medieval din nordul Africii; murabit. ◊ mică moschee în care slujea un asemenea ascet. 2. pasăre vorace din ordinul ciconiiformelor, mai mare decât barza, cu capul și gâtul golaș, cu pene foarte frumoase, în Africa și Asia ecuatorială. II. s. n. podoabă din pene ori alte fire ce imită fulgii, care se poartă la gât sau drept garnitură la rochii. (< fr. marabut, port. marabuto) Vezi definitia »

BARBU, Nicolae I. (n. 1908, sat Cîrstănești, jud. Vîlcea), filolog român. Prof. univ. la București. Lucrări de lingvistică („Sintaxa limbii române după metoda istorico-stilistică”, „Tema latină”), studii consacrate literaturilor antice („Dualismul tragediei lui Sofocle”, „Valori umane în literatura greacă”). Vezi definitia »