orbálț (orbálțuri), s. n. – 1. Erizipel. – 2. Boz (Actaea spicata). – Var. (Banat) orbanț. Mag. orbáncz (Cihac, II, 519; Gáldi, Dict., 148). – În Trans. și Bucov. – Der. orbalțit, adj. (umflat de erizipel). Vezi definitia »

ZBÂNȚ s. n. (Reg.) Joacă, zbenguire, hârjoană. – Din zbânțui (derivat regresiv). Vezi definitia »

ORBÉȚ, ORBEÁȚĂ, orbeți, -e, adj., s. 1. Adj., s. m. și f. (Ființă) care nu vede bine sau nu vede deloc; p. ext. cerșetor (orb²). ◊ Expr. A se bate ca orbeții = a se încăiera aprig, a se bate rău, fără a se uita unde lovesc. 2. S. m. Mamifer din ordinul rozătoarelor, asemănător cu cârtița, cu ochii ascunși sub piele, care trăiește sub pământ și se hrănește cu rădăcini; cățelul-pământului (Spalax microphtalmus). [Var.: orbéte s. m.] – Orb + suf. -eț. Vezi definitia »

ȘPRAIȚ s. n. piesă de lemn, de metal, element de sprijinire a cofrajelor. (< germ. Spreize) Vezi definitia »

căpăț s.n. (reg. înv.) măsură de lemn cu care se ia vama la moară; căpete, căuș, gâf, mertic. Vezi definitia »