BAIA DE CRIȘ, com. în jud. Hunedoara, pe Crișu Alb; 3.556 loc. (1991). Expl. de cărbune brun (Țebea, Lunca Moților) și min. auro-argentifere (Căraci). Centru pomicol. Stație de c. f. În satul Căraci, biserică de lemn (sec. 17). Vezi definitia »

moș (móși), s. m. – 1. Bătrîn. – 2. Bunic. – 3. Strămoș. – 4. Fondatorul, precedesorul unei familii, străbun comun. – 5. (Înv.) Avere, proprietate, parte dintr-o moșie care provine dintr-o singură moștenire. – 6. Titlu de respect care se dă bărbaților în etate; bunic, unchi. – 7. (Mold.) Unchi. – 8. Ziua moșilor. – 9. (Munt.) Tîrg, iarmaroc care se ține de obicei în Ziua morților. – Mr. moașe, megl., istr. moș. Origine suspectă. Prezența cuvîntului în toate dialectele, uzul său general (ALR, I, 189; sensul de „bunic” care apare în ALR, I, 169, numai pentru Banat și Trans. este în realitate mult mai extins) și compunerea cu stră- (v. strămoș), care nu apare decît în elementele tradiționale, arată sigur că-i vorba de un cuvînt latin. Este probabil annōsus „încărcat de ani”, cu consoana finală modificată prin analogie cu pl., ca în cossus › coș. Afereza lui a- nu este imposibilă, cf. amita › măt(ușe), și care a fost susținută de prezența lui strămoș. Schimbul *noș › moș este mai greu de explicat, fără îndoială cf. măgar, și pînă la un anumit punct miel, miță. În general este considerat drept cuvînt autohton (Miklosich, Slaw. Elem., 10; Hasdeu, Cuv. din Bătrîni, I, 294), identic cu alb. mošë „vîrstă” (Philippide, II, 724; Pascu, II, 223; P. Papahagi, Jb., XII, 539; cf. Iordan, Dift., 208; Rosetti, II, 118). După P. Papahagi, Notițe etim., 38, din mamă, cu suf. -oș, ipoteză care nu se susține. Comp. moș Martin, s. m. (numele ursului), cf. REW 5381; moșteacă, s. m. (ofițer leneș), din Moș Teacă, personaj literar creat de Anton Bacalbașa (1893). Der. moașe, s. f. (bătrînică; bunică; mătușă, titlu de respect; femeie care asistă la naștere), cuvînt de uz general (ALR, I, 212), mai ales cu ultimul sens; moșean, s. m. (înv., moștenitor; înv., proprietar; rar, coproprietar); moși, vb. (a da ajutor la naștere; a se foi); moșit, s. n. (asistența moașei la naștere); moșic, s. m. (bătrînel); moșie, s. f. (înv., origine, speță; înv., patrie, țară; înv., patrimoniu; proprietate, moștenire); moșier, s. m. (proprietar funciar); moșieresc, adj. (de moșier); moșinaș, s. m. (Bucov., înv., agricultor, proprietar), pentru al cărui suf. cf. boiernaș; moșneag, s. m. (bătrîn, bătrînel), în loc de moșneac, pentru al cărui suf. cf. rusneac, cuvînt moldovenesc adoptat de la literatură (după Candrea, în loc de *moșteneag, dim. al lui moștean; după Scriban, în loc de *moșineac, cf. și Bogrea, Dacor., III, 733); moșnegește, adv. (ca bătrînii); moșoaică, s. f. (Mold., oală, ulcior), numită așa pentru că se obișnuiește să se dea de pomană în ziua morților (Candrea); moșuț, s. m. (ciocîrlie, Alauda cristata), poate în loc de *motuț › moț „smoc”; strămoș, s. m. (străbunic; antecesor), cu pref. stră-; strămoașe, s. f. (străbunică); strămoșesc, adj. (ancestral); strămoșie, s. f. (calitate de strămoș). – Cf. moșnean. Din rom. provin rut. mošul „bunic”, moša, „bunică” și „moașă” (Candrea, Elemente, 408); bg. moš, mošija (Capidan, Raporturile, 232), mošierin (Candrea, Elemente, 404), mag. mósuly „bătrîn” (Edelspacher 19). Vezi definitia »

ciopláș, ciopláșe, s.n. (reg.) 1. înfieratul arborilor prin tăieturi (semne) pe trunchiul lor; cioplitură pe trunchiul unui arbore. 2. (sg. colectiv) lemnele cioplite în pădure, însemnate pentru a fi tăiate. Vezi definitia »

HAȘÍȘ s. n. Substanță narcotică extrasă din vârfurile înflorite ale unei specii de cânepă exotică (Cannabis indica), folosită ca excitant psihic, care, consumată sistematic, dă toxicomanii grave. – Din fr. haschisch. Vezi definitia »

coș (-șuri), s. n. – 1. Obiect din împletitură de nuiele, care servește la transportul obiectelor. – 2. Năvod de pescuit. – 3. Stup. – 4. (Trans.) Albie, covată. – 5. (Înv.) Sicriu, coșciug. – 6. Coteț. – 7. Hambar. – 8. Loitră, ladă la car. – 9. La moară, parte în care se toarnă grăunțele la măcinat. – 10. Horn, hogeac. – 11. Împletitură de nuiele, leasă. – 12. Acoperămînt, capotă de trăsură. – 13. Față de pernă. – 14. Ghizd, colac de fîntînă. – 15. Ladă de teasc. – 16. Formă pentru brînză sau recipient pentru fragi, din coajă de copac, mai ales de brad. – 17. Mașină de urzit. – 18. Torace. – 19. Carapace de rac. – Mr., megl. coș. Sl. košĭ „coș” (Miklosich, Slaw. Elem., 26; Miklosich, Lexicon, 307; Cihac, II, 75; Conev 64); cf., bg., sb., slov., rus. koš, pol. kosz, mag. kas, alb. koš. – Der. coșuleț, s. n. (dim. al lui coș; lumînare în spirală care se ducea la biserică, după tradiție, de Vinerea Mare); coșară, s. f. (coș, obiect), din mag. kosár, sb. košar; coșarcă, s. f. (coș, obiect; hambar, ciur), din mag. kosárka; coșar, s. m. (împletitor de nuiele; hornar); coșerie, s. f. (meseria de coșar); coșerar, s. m. (împletitor de coșuri); coșercar, s. m. (împletitor de coșuri); coșercărie, s. f. (meseria de coșar). – Cf. coșar, coșniță. Vezi definitia »