mícă (-ci), s. f. – Fragment, fărîmă, parcelă, parte. Lat. mῑca (Pușcariu 1068; Candrea-Dens., 1093; Tiktin; REW 5559), cf. it. mica, fr. mie, sp. miga. Der. din sl. migŭ „clipă, moment” (bg., pol. mig, sb., rus. miga), propusă de Graur, BL, VI, 156 și de Scriban, se bazează pe expresii ca o mică de ceas, în care mică dobîndește sensul special de „parte dintr-o oră” și pare posibilă doar ca încrucișare semantică. E dubletul lui mică, s. f. (mineral în foițe), din fr. (lat.) mica. Probabil același cuvînt este cel care s-a păstrat în expresia mici fărîme (var. mii fărîme, mii și fărîme), cu sensul de „bucățele”, în care mici „bucăți” s-a confundat cu mici „de mărime redusă”. – Cf. dumica, nimic. Vezi definitia »

IÚTĂ s. f. 1. Plantă anuală cu tulpina înaltă până la 3 m și groasă de 1-2 cm, cu frunze galbene, ovale, cultivată în regiunile tropicale pentru fibrele textile extrase din tulpină (Corchorus olitorius și capsularis). 2. Fibră textilă obținută din tulpina iutei (1), întrebuințată la fabricarea pânzei de sac, a covoarelor etc. – Din germ. Jute, it. iuta. Vezi definitia »

PSIHÓZĂ s.f. Tulburare a activității psihice, stare de spirit bolnăvicioasă caracterizată printr-o surescitare obsedantă și contagioasă creată de cauze exterioare. [< fr. psychose]. Vezi definitia »

postăvăríță, postăvăríțe, s.f. (înv.) femeie care face sau vinde postavuri; postăvăreasă. Vezi definitia »

a se simți ca peștele în apă expr. a trăi bine; a se simți bine, a fi în elementul său. Vezi definitia »