năruí (-uésc, năruít), vb. – 1. A cădea, a se prăbuși. – 2. A se ruina. Origine suspectă. Pare să fie în loc de noroi „a se umple de noroi”, caz în care sensul primitiv ar fi cel de „a egala”, cf. megl. muruiés „a nivela solul pardosit”. Cf. și fraze ca au murit mulți oameni, cît nu-i puteau îngropa, și-i aruncau prin gropi de-i năruiau (Neculce) sau năruiau munții în mînă de-i făcea țărînă (Creangă), unde sensurile glosate mai sus nu par să se potrivească (în primul ex. se poate înțelege „a nivela” sau „a acoperi cu pămînt”, iar în al doilea, „a fărîmița”). Der. din sl. rinati „a împinge” (Cihac, II, 305), din sl. nyrąti „a se scufunda” (Scriban) sau din lat. ruere (Tiktin) nu pare posibilă. – Der. năruială, s. f. (prăbușire a unui zid); năruitură, s. f. (ruină). Vezi definitia »

RĂȘLUÍ, rășluiesc, vb. IV. Tranz. 1. A smulge, a desprinde așchii, părți din ceva. ♦ A descoji, a decortica grăunțe, semințe etc. 2. Fig. A lua, a răpi (prin abuz sau prin violență) o parte din ceva. ♦ A risipi, a irosi, a prăpădi. 3. Fig. A distruge, a pustii, a rade de pe fața pământului (o așezare omenească). – Et. nec. Vezi definitia »

VÂNTUÍ, pers. 3 vântuiește, vb. IV. 1. Intranz. (Despre vânt) A sufla cu putere, vijelios. 2. Tranz. (În superstiții, subiectul fiind „vântul rău”) A face pe cineva să înnebunească sau să ologească. – Vânt + suf. -ui. Vezi definitia »

ÎNGHEMUÍ, înghemuiesc, vb. IV. Refl. (Reg.) A se ghemui. – În + ghemui. Vezi definitia »

smăcui, smăcuiesc v. r. 1. a se unge / a se da cu cremă de față. 2. a se machia. Vezi definitia »