pisc (píscuri), s. n. – 1. Cioc de păsări. – 2. Vîrf ascuțit de munte. – 3. Proră. – 4. Partea de dinainte a căruței. Sl. piskŭ, care apare numai cu sensul de fluier, dar care ar trebui să însemne și „pisc”, ca slov. pisk, ceh., pol. pisk (Cihac, II, 557; Tiktin). E dubletul lui plisc, s. n. (cioc), cu l expresiv; atît acest tratament cît și înrudirea evidentă cu piț(igoi) arată că în rom. cuvîntul a fost tratat drept expresiv, ca și cioc. Din același etimon provine și piscoaie (var. piscoace, piscoci), s. f. (fluier de trestie), cf. pițigoaie; piscoi (var. piscoaie), s. n. (deschizătură prin care curge măcinișul); piscui, vb. (Trans., Mold., a piui), din sl. piskati. Vezi definitia »

PROTOPOPÉSC, -EÁSCĂ, protopopești, adj. Care aparține protopopului, privitor la protopop. – Protopop + suf. -esc. Vezi definitia »

STRĂMOȘÉSC, -EÁSCĂ, strămoșești, adj. Care aparține strămoșilor, privitor la strămoși; moștenit de la strămoși; ancestral, străvechi, străbun, străbunesc. – Strămoș + suf. -esc. Vezi definitia »

parodésc, parodéști, adj. m. (reg.; în sintagmă) măr parodesc = specie de măr bun. Vezi definitia »

ȘAMANÉSC, -Ă, șamanești, adj. De șaman, al șamanului. – Șaman + suf. -esc. Vezi definitia »