parócă s.f. (reg.) perucă. Vezi definitia »

BÚZĂ, buze, s. f. 1. Fiecare dintre cele două părți cărnoase care mărginesc gura și acoperă dinții. ◊ Buză de iepure = buză ușor despicată (ca la iepure), constituind un defect din naștere. ◊ Expr. (Fam.) A rămâne cu buzele umflate = a rămâne înșelat, dezamăgit în așteptările sale. A-și mușca buzele (de necaz sau de părere de rău) = a regreta foarte tare; a se căi. A sufla (sau a bate) în buze = a rămâne păgubaș; a fluiera a pagubă. A se șterge (sau a se linge) pe buze = a fi silit să renunțe la ceva. A-i crăpa (sau a-i scăpăra, a-i arde cuiva) buza (de ceva) = a avea mare nevoie (de ceva). A-și linge buzele (după ceva) = a pofti, a râvni (ceva). A lăsa (sau a pune) buza (în jos) = a fi gata să izbucnească în plâns. ♦ Margine a unei răni pricinuite de o tăietură adâncă. 2. Marginea unor obiecte, a unor vase. Buza strachinii. ◊ Expr. (Rar) Plin (până în) buză = foarte plin, plin ochi. 3. Culme a unui deal, a unui pisc, margine a unui șanț, a unei păduri etc. 4. Ascuțiș al unor instrumente de tăiat; tăiș. – Comp. alb. buzë. Vezi definitia »

VINDÍCTĂ s.f. (Liv.) Urmărire, răzbunare a unei crime. [< fr. vindicte, lat. vindicta]. Vezi definitia »

crátiță (crátițe), s. f. – 1. Vas de bucătărie de gătit. – 2. (Arg.) Slujnică. Origine necunoscută. Pare a fi cuvînt sl. Candrea și Scriban îl pun în legătură cu bg. kratičĭka „puțin înalt”, sb. kratica „scurtare”, cratița fiind un vas scund. După Meyer 129, din sl. gratičĭka „grație”. Vezi definitia »

fálcă (fắlci), s. f. – 1. Mandibulă. – 2. Obraz, față. – 3. Menghină. – 4. Braț al loitrei căruței. – 5. Talpă la sanie. – Mr., megl. falcă. Lat. falx, falcem „seceră”. Rezultatul normal, falce (cf. it. falce, prov. faus, fr. faux, cat. falx, fals, sp. falce, hoz, port. fouce) s-a păstrat numai cu sensul lat. med. falcata (Mold., suprafață egală cu 14323 m2); este însă evident că trebuie să fi circulat și în trecut, cu sensul de „seceră”. Schimbarea semantică de la „seceră” la „falcă” se explică prin forma caracteristică a mandibulei (cf. sard. cavanu „mandibulă”, cavana „seceră”); dar această schimbare apare numai în rom. și în alb. fëljkinë ‹ *falcinea. Diferențierea fonetică între falce și falcă se explică în general plecîndu-se de la un lat. *falca pentru ultima formă (Pușcariu 575; Candrea-Dens., 542; Densusianu, GS, II, 315; REW 3175; DAR), cf. și rezultatul prov. falco „bucă”; este însă posibil și să fie vorba de un sing. reconstituit pe baza pl. fălci ‹ falce. Der. lui falce din mag. falka „bucată” (Dumke, Jb., XIX, 76) nu este posibilă, cf. Drăganu, Dacor., VII, 214. Der. fălcar, s. m. (la ham, căpețea); fălcăriță, s. f. (tetanos), numit datorită contragerii musculare care îl împiedică pe bolnav să închidă gura; fălcată, s. f. (plantă, Dorycnium herbaceum); fălcău, s. m. (lăudăros), încrucișare a lui falcă cu fulău ‹ *fălău; fălcea, s. f. (talpă de sanie; stinghii de lemn ce leagă scîndurele care formează fundul carului; la războiul de țesut, cele două brațe ale vatalelor; la car, piesă a piscului; la meliță, cele două scîndurele în care intră melița; braț lateral la afetul tunului); fălcer, s. m. (Mold., cositor care lucrează în acord), de la falce; fălcos, adj. (cu fălci mari; mîncău); fălcuță, s. f. (stinghie de pe fundul carului). – Din rom. provin rut. falĭča „măsură de suprafață” și falĭčarĭ „muncitor” (Miklosich, Wander., 20; Candrea, Elemente, 404). Vezi definitia »