Definita cuvantului treflă
TRÉFLĂ, trefle, s. f. 1. Una dintre cele patru culori ale cărților de joc, reprezentată printr-un semn de culoare neagră, în forma frunzei de trifoi; spatie. 2. Găitan de bumbac, de mătase etc. cusut ca podoabă în formă de frunză de trifoi la unele haine (de uniformă); p. ext. cusătură făcută astfel. 3. (Tehn.) Rozetă cu trei sau patru aripi, cu ajutorul căreia se acționează cilindrul unui laminator. – Din fr. trèfle.

Sursa: DEX '98
Cuvinte ce rimeaza cu treflă
fíță s.f. (reg., înv.) termen de adresare; mătușă, tușă, tușică. Vezi definitia »
iárbă s. f.1. Nume generic dat plantelor folosite pentru hrana animalelor. – 2. Pajiște, gazon. – 3. Plantă. – 4. Plantă medicinală, leac. – 5. Praf de pușcă. Mr., megl. iarbă, istr. iorbe. Lat. hĕrba (Pușcariu 757; Candrea-Dens., 796; REW 4109; DAR), cf. it., prov. erba, fr. herbe, sp. hierba, port. herva). Forma de pl. ierbi, în mod tradițional și ierburi, formație modernă care tinde să o substituie pe cea anterioară. Pușcariu 757 (urmat de Meyer-Lübke, Schicksal des lat. Neutrums, 58 și Caragață, BF, III, 39), crede că ierburi este în realitate pl. *ervŏra, de la ervum; opinie greșită, întrucît astfel de formațiuni sînt frecvente în rom., cf. treabă, pl. trebi și treburi; ceață, pl. cețe și cețuri; tratament care se explică prin nuanța colectivă de -uri (cf. și Graur, BL, V, 64). Der. ierbărie, s. f. (plante ierboase, buruieni; provizie de praf de pușcă); ierbot(ăc)ină, s. f. (bălărie); ierbar, s. n. (rumen, despărțitură la stomacul ierbivorelor; colecție de plante); ierbar, adj. (care are multă iarbă); ierbărit, s. n. (impozit pe locurile de pășune; impozit pe vînzarea de cai sau de vite); ierbos, adj. (cu iarbă; erbacee); înierba, vb. (a crește iarba; a trata vitele bolnave cu spînz sau cu alte plante medicinale; refl., a mina). Ierbar are dubletul neol. erbar, s. n. (colecție de plante), cf. erbivor, adj., din fr. herbivore. Vezi definitia »
LIMFOBLASTÓZĂ s. f. leucemie acută caracterizată prin limfoblastoame. (< fr. lymphoblastose) Vezi definitia »
DANTÚRĂ, danturi, s. f. 1. Totalitatea dinților unei persoane; p. ext. felul în care sunt înșirați și alcătuiți dinții; dentiție. ◊ Dantură (falsă) = proteză dentară. 2. Ansamblu format din dinții unor organe de mașini sau scule (roți dințate, freze, broșe etc.). – Din fr. denture. Vezi definitia »
TROMPÉTĂ, trompete, s. f. Instrument muzical de suflat, alcătuit dintr-un tub de alamă îndoit de două ori și terminat la un capăt cu o deschizătură în formă de pâlnie; goarnă. – Din fr. trompette. Vezi definitia »
Căutați cuvinte ce încep cu litera: A Ă Â B C D E F G H I Î J K L M N O P Q R S Ș T Ț U V W X Y Z