potroácă (potroáce), s. f. – 1. Ciorbă acră cu măruntaie de pasăre. – 2. Acru, sărat, exagerat de picant. – 3. Albăstriță (Erythrea centaurum). – 4. Veninariță (Gratiola officinalis). – Var. Mold. potroc. Rus. potroch „ciorbă de burtă” (Cihac, II, 282). – Der. potrocea (var. potrocuță), s. f. (albăstriță). Vezi definitia »

SOMIÉRĂ s. f. 1. rețea elastică de sârmă fixată într-un cadru de fier la pat, peste care se pune salteaua. 2. bloc de piatră care susține o boltă. ◊ grindă de reazem principal pe care se sprijină grinzile secundare ale unui planșeu. (< fr. sommier) Vezi definitia »

cúrcă (cúrci), s. f. – 1. Femela curcanului. – 2. (Trans.) Veșmînt larg. – 3. Femeie proastă. – 4. Laș, om bleg. Sl. (bg., pol.) kurka, din sl. kurŭ „cocoș” (Miklosich, Slaw. Elem., 27; Miklosich, Lexicon, 324; Meyer, Neugr. St., II, 36; Cihac, II, 87; Berneker 651; Conev 54); cf. alb. tšurkë (Meyer 450), ngr. ϰοῦρϰας (după DAR, provine din rom.), mag. kurka (din rom., după Edelspacher 17). – Der. curcan, s. m. (pasăre domestică mare, cu coada lată desfășurată în evantai; prost, neghiob; dorobanț, numit astfel în războiul din 1877 cu turcii datorită penei de curcan de la chipiu; Arg., vardist); curcănar, s. m. (ogradă de curcani); curcănar, s. m. (păzitor de curcani; dorobanț de la 1877); curcănesc, adj. (de dorobanț); curcănie, s. f. (furtișag), cuvînt rar, cf. găinărie; curcănărie, s. f. (Arg., poliție). – Cf. curnic. Vezi definitia »

a fi față expr. 1. a fi prost. 2. a fi răuvoitor. Vezi definitia »

cásă (cáse), s. f. – 1. Locuință. – 2. Cămin, familie. – 3. Pereche căsătorită, familie. – 4. Descendență, stirpe, familie nobilă, dinastie. – 5. Încăpere, odaie. – 6. Reședință, sediu. – 7. Birou, centru. – 8. Mobilier casnic, obiectele din casă. – 9. Placentă. 10. Cabină, gheretă. – Mr., megl. casă, istr. cǫse. Lat. casa (Diez, I, 115; Diez, Gramm., I, 32; Pușcariu 302; Candrea-Dens., 179; REW 1728; DAR); cf. it., prov., cat., sp., port. casa. – Der. căsar, s. m. (cap de familie), pe care Candrea-Dens., 280 și REW 1750 îl derivă direct din lat. casarius; căsaș, s. m. (cap de familie, bărbat căsătorit; rudă); căsător, s. m. (cap de familie), format de la un vb. dispărut, reprezentant al lat. *casare (Pușcariu 305; DAR); căsătoresc, adj. (conjugal, matrimonial); căsători, vb. (a (se) uni prin căsătorie), pentru semantismul căruia cf. it. accasare, sp. casar, și observațiile lui Bogrea, Dacor., III, 413; căsătorie, s. f. (unuiune legală pentru întemeierea unei familii); necăsătorit, adj. (burlac); căsean, adj. (familiar); acasă, adv. (în casa proprie), care poate fi formație rom. sau reprezentant al lat. ad casam, cf. it. a casa; cășiță (var. căsiță), s. f. (căsuță, alveolă; pilă de pod, formată dintr-o căsuță de bețe cu umplutură de pietre; sertar), în legătură cu der. de la casă DAR își exprimă îndoiala, deoarece i se pare inexplicabil rezultatul ș, care apare la alți der., cf. cașnică, cășuță; chișița, s. f. (colivie, cușcă), pare a fi var. asimilată a cuvîntului anterior; casnic, adj. (conjugal, matrimonial); cașnică, s. f. (Arg., concubină, ibovnică); căsnicesc, adj. (conjugal); căsuță (var. cășuță), s. f. (dim. al lui casă); căsoaie, s. f. (augmentativ al lui casă; pivniță, cămară și bucătărie la casele de la țară; lucarnă, luminator; pilă de pod). Rut. kašicja „pilă de pod”, pe care DAR îl dă ca etimon al rom. cășiță, este mai curînd der. al rom. Vezi definitia »