ACCESIÚNE, accessiuni, s. f. Mod de dobândire a proprietății, rezultând din alipirea naturală sau prin intervenția omului a unui bun la alt bun mai important. [Pr.: -si-u-] – Din fr. accession. Vezi definitia »

BÍNE² s. n. sg. 1. Mulțumire, fericire, bunăstare. ◊ Loc. adv. Cu bine = cu succes, în mod fericit. ◊ Expr. A i se fi urât cu binele, se spune când cineva își riscă situația, comițând imprudențe. A da binelui cu piciorul = a nu accepta o situație bună. A nu fi (sau a nu face) a bine = a nu fi semn bun. 2. Ceea ce este recomandabil din punct de vedere moral. ◊ Loc. adv. Cu binele = cu vorbe bune, cu blândețe. ◊ Expr. A vorbi (pe cineva) de bine = a lăuda (pe cineva). A se lua cu binele pe lângă cineva = a se purta frumos cu cineva, a-l linguși pentru a-i câștiga bunăvoința. A lua pe cineva (sau a-i lua cuiva ceva) în nume de bine = a se arăta binevoitor și mulțumit de cineva. ◊ Compus: om-de-bine = om care face fapte bune, care se preocupă de mulțumirea celorlalți. 3. (Concr.) Faptă bună. ◊ Expr. Fă bine și... (sau de...) = fii bun și... (sau de...). (Reg.) A face (cuiva) bine cu ceva = a împrumuta (pe cineva) cu ceva. ♦ Folos, avantaj. ◊ Expr. A-i face (cuiva) bine = a ajuta (pe cineva). Să-ți fie de bine! = a) (urare adresată celui care termină de mâncat sau de băut) să-ți priască!; b) (ir.) nu ai decât să suporți toate consecințele (faptelor tale)! 4. (În expr.) De-a binele(a) = bine de tot; așa cum trebuie. De bine, de rău = după posibilități, mai mult sau mai puțin; cumva. [Formă gramaticală: (în expr.) binele(a)] – Lat. bene. Vezi definitia »

SUCUSIÚNE s.f. (Med.) Metodă de punere în evidență a lichidului amestecat cu un gaz dintr-un organ cavitar prin clătinarea bolnavului. [Pron. -si-u-. / < fr. succussion, cf. lat. succussio]. Vezi definitia »

DIFUZIÚNE s. f. 1. răspândire, propagare în mai multe părți a unor raze luminoase care străbat un mediu translucid sau care întâlnesc o suprafață zgrunțuroasă. ◊ difuzare de unde radiofonice. 2. întrepătrundere a particulelor unui corp cu particulele altui corp, cu care se află în contact. (< fr. diffusion, lat. diffusio) Vezi definitia »

pângăriciúne, pângăriciúni, s.f. (înv. și reg.) 1. păcat. 2. lucru murdar, scârbos; spurcăciune, pângăritură. 3. aliment interzis de biserică în perioada postului. 4. mâncare gătită prost, care produce scârbă. 5. om care vorbește urât, necuviincios; pângâritură. 6. persoană care mănâncă de dulce în zilele de post. Vezi definitia »