terágiu s.n. (înv.) unealtă de zidărie. Vezi definitia »

PUSTÍU, -ÍE, (I) pustiuri, s. n., (II) pustii, adj. I. S. n. 1. Regiune sălbatică, lipsită de vegetație și de populație; spec. întindere vastă și plană de teren lipsită de vegetație și nepopulată, acoperită cu nisip; deșert. ◊ Loc. adv. În pustiu = în zadar, degeaba. A pustiu = a jale, a moarte, prevestind moartea. ◊ Expr. A fluiera în (sau a) pustiu = a fluiera în semn de neizbândă, de părere de rău, de plictiseală; a fluiera a pagubă. Ducă-se pe pustiu (sau pe pustii) = ducă-se dracului, lua-l-ar naiba; (eufemistic) diavolul, dracul. 2. Fig. Singurătate apăsătoare pe care o simte cineva; plictiseală; mâhnire, supărare, durere. II. Adj. 1. (Despre locuri, ținuturi) Care se află în stare sălbatică, fără vegetație și fără populație. ♦ Aflat în paragină, în ruină; părăsit. ♦ (Substantivat; înv. și pop., în imprecații) Blestemat, afurisit. 2. În care nu se află nimeni (și nimic). Cameră pustie. 3. Fig. Singur, părăsit, copleșit de o singurătate apăsătoare; stingher; deznădăjduit. [Var.: (pop.) pustíe s. f.] – Din bg. pustinja. Vezi definitia »

CEADIRÍU, -ÍE, ceadirii, adj. (Înv.) Verde ca paiul grâului necopt. – Din tc. çadırı. Vezi definitia »

SELÉNIU s.n. Metaloid negru-cenușiu, cu proprietăți chimice asemănătoare cu ale sulfului. [Pron. -niu, var. selenium s.n. / < fr. sélénium]. Vezi definitia »

LAPIDÁRIU s. n. 1. (în evul mediu) tratat despre pretinsele proprietăți curative sau magice ale pietrelor prețioase. 2. colecție de pietre gravate sau sculptate (basoreliefuri, statui); locul în care se păstrează. (< lat. lapidarium) Vezi definitia »