cóndică (cóndici), s. f. – 1. Caiet. – 2. Registru. – 3. (Înv.) Cod, colecție de legi. – Mr. condică. Ngr. ϰώντιϰας, var. de la ϰῶδιξ (Cihac, II, 651). – Der. condicar, s. m. (conțopist; arhivar); condicuță, s. f. (carnet). Vezi definitia »

SEÁMĂ s. f. 1. (În loc. și expr.; exprimă ideea de calcul mintal, o judecată, o constatare, o observație) De bună seamă = desigur, fără îndoială. Mai cu seamă = mai ales, îndeosebi. A-și da seama = a constata, a se lămuri, a pricepe. A lua seama (sau seamă) = a) a se gândi, a reflecta adânc, a fi atent; b) a supraveghea; c) a observa ceva, a remarca; d) a înțelege, a se lămuri. (Pop.) A-și lua seama = a se răzgândi. 2. (În loc. și expr.; exprimă ideea de folos, interes, grijă) Pe seama (cuiva) = a) în folosul sau în interesul (cuiva); b) în sarcina (cuiva), asupra (cuiva). A lăsa pe (sau în) seama cuiva sau a da pe (sau în) seamă (sau în seama cuiva) = a da (sau a lăsa) în paza, în grija, în posesia cuiva. A lua seama (de cineva) = a se ocupa, a se îngriji (de cineva). A ține seama (sau, rar, seamă) de cineva (sau de ceva) = a lua în considerație, a avea în vedere pe cineva (sau ceva). 3. Însemnătate, importanță; vază, faimă. ◊ Loc. adj. De seamă = important, însemnat; cu trecere. 4. Fel, gen; soi. ◊ Expr. De-o seamă (cu cineva) sau de seama cuiva = la fel cu cineva, în aceeași situație, categorie socială cu cineva; de aceeași vârstă cu cineva. 5. Rost, rânduială. ◊ Expr. A ști seama (la ceva) = a avea experiența unui lucru, a ști cum să procedeze. A-i face (cuiva) seama = a omorî, a ucide (pe cineva). A-și face (singur) seama (sau, rar, seamă) = a se sinucide. 6. Socoteală, calcul; cont. ◊ Expr. A ști seama = a cunoaște situația unui lucru. 7. Număr, cantitate (nehotărâtă); câțiva. O seamă de învățați. ◊ Loc. adj. și adv. Fără număr și fără seamă = (care este) în număr mare; mult. Peste seamă = peste măsură, exagerat. ♦ (În legătură cu noțiuni temporale) Interval, perioadă (nehotărâtă). Așa trăia de o seamă de vreme. – Din magh. szám. Vezi definitia »

MINIUZÍNĂ s.f. Uzină cu capacitate redusă. [< mini- + uzină]. Vezi definitia »

mătúră (mătúri), s. f. – 1. Obiect cu care se curăță. – 2. Sorg (Sorghum vulgaris). – 3. Spanac porcesc (Chenopodium scoparia). – Mr. metură, megl. m(i)etură, istr. meture. Origine obscură. La baza lui trebuie să stea lat. matta „covoraș”, de unde sard. matta „tufă, arbust”, abruz. mattęlę „mănunchi”, Lucania mattǫrrę „mătură de nuiele”, Lipari mattulu „vreascuri”, calabr. máttulu „scul”, cat., sp. mata (Corominas, III, 287, cf. REW 5424). Lat. matta și-a schimbat genul. Rezultatul *mat explică pl. mături și, prin falsă regresiune, mătură, cf. pătură, măgură, latură. S-ar putea pleca și de la un lat. *mattula; însă fonetismul din rom. prezintă o anumită dificultate. Pentru a-l explica pe ă, trebuie presupusă o încrucișare cu lat. metere „a lua, a culege”, în a cărui conjugare ar fi intervenit o schimbare analogică, destinată s-o reducă la un tip mai mult sau mai puțin regulat, meto, *metitum (în loc de messum), ca peto, petitum, cf. parco, parcitum (față de parsum), patior, *patitum (față de passum). Din încrucișarea lui matta cu meto putea să rezulte *metula, cf. alb. mettulë. Alte ipoteze sînt mai puțin convingătoare. Din lat. mētŭla „piramidă mică” (Candrea, Éléments, 29; Pușcariu 1053; Candrea-Dens., 1074; REW 5554; Candrea; Tiktin) este dificil din punct de vedere semantic. Din sl. metla „nuielușă”, cf. bg., rus. metlá „mătură” (Miklosich, Slaw. Elem., 30; Cihac, II, 109; Berneker, II, 41; Pascu, Beiträge, 18; Conev 46) nu este posibil din punct de vedere fonetic. De origine daco-tracică după Pușcariu, Lr., 286; anterior indoeurop. după Lahovary 335. Der. mătura, vb. (a curăța cu mătura; a expulza; a elimina); măturător, s. m. (om care mătură); măturătoare, s. f. (mașină de măturat); măturătură, s. f. (acțiunea de a mătura și rezultatul ei); măturar, s. m. (măturător); măturică (var. măturice), s. f. (plantă, Centaurea cyanus); măturiță, s. f. (verbină, Verbena officinalis). – Cf. mătreață. Vezi definitia »

PARAGLOBULÍNĂ s. f. Substanță de natură proteică din sânge, care contribuie la formarea fibrinei; paraglobină. – Din fr. paraglobuline. Vezi definitia »