doágă (doáge), s. f. – Bucată de lemn încovoiată care formează corpul unor vase. – Mr., megl. doagă, istr. (duge). Lat. doga, din gr. δοχή (Cihac, I, 78; Diez, I, 155; Pușcariu 536; Candrea-Dens., 501; REW 2714); cf. it., prov., cat., sp. doga, fr. douve, și alb. dogë, ngr. δόγα, ντούγα, sb., mag. duga (istr. provine din sb.). După Cihac, II, 96, ar proveni din sl., cu toate că admisese înainte proveniența din lat.; aceasta este și opinia lui Miklosich, Slaw. Elem., 21. – Der. dogar, s. m. (persoană care face butoaie), care poate fi reprezentant direct al lat. dogārius (Pușcariu 539; Densusianu, Hlr., I, 159; REW 2715), sau mai probabil der. intern, cu suf. -ar; dogar, s. n. (teslă); dogărie, s. f. (atelier unde se lucrează doage); dogi, vb. (a desface doagele butoiului; a deschide, a crăpa; a produce sunetul caracteristic butoaielor crăpate sau clopotelor stricate; despre voce, a suna răgușit). Vezi definitia »

ARIPIOÁRĂ, aripioare, s. f. 1. Diminutiv al lui aripă. 2. Parte mobilă a unei aripi de avion, care servește pentru comandă și control. [Pr.: -pioa-]. Vezi definitia »

ANGIONEVRÓZĂ s. f. nevroză a peretelui unui vas sangvin, venos sau capilar. (< fr. angioneurose) Vezi definitia »

PARÚRĂ s. f. 1. podoabă purtată de mirese pe cap. 2. garnitură asortată de bijuterii. (< fr. parure) Vezi definitia »

PITIRIÁZĂ s. f. v. pitiriazis. Vezi definitia »