STÓLĂ s.f. 1. Rochie largă, căzând în falduri și încinsă cu două brâuri, pe care o purtau peste tunică matroanele romane. 2. Ornament de forma unei fâșii lungi, purtat pe după gât de preoții catolici la slujbă. [< it., fr., lat. stola]. Vezi definitia »

BURUIÁNĂ, buruieni, s. f. (Pop.) Nume generic pentru diverse plante erbacee necultivate. ◊ Buruiană de leac = plantă medicinală. ♦ Nume dat unor plante necultivate comestibile. [Pl. și: buruiene. – Var.: buruián s. n.] – Din bg., scr. burjan. Vezi definitia »

țúrcă (-ci), s. f. – 1. Căciulă de oaie. – 2. Tac, băț lung și subțire, folosit în anumite jocuri asemănătoare celui de biliard. – 3. Măscărici, paiață, mascat ce colindă pe la case în timpul sărbătorilor de Crăciun, în Trans. Origine incertă. Probabil aparține aceleiași familii expresive a lui țîr, care a ajuns să exprime ideea de „vîrf, pisc”, cf. țurțur și țurțan, s. n. (Olt., stîncă ascuțită). În general, dicționarele consideră că cele trei sensuri sînt cuvinte independente; dar este evident sensul comun de „obiect ascuțit” (măscăriciul se termină de regulă cu un cap ascuțit și corespunde la ceea ce se numește în Munt. barză). Există un anumit paralelism între formarea lui țurcă și cea a lui căciulă. Hasdeu, Col. lui Traian, 1874, p. 175, se gîndea la un cuvînt dacic. Cihac, II, 536, pornea de la mag. turcos „cu păr lung”, pentru sensul 1, iar II, 427, de la sb. turica „măscărici”, pol. tur „gogoriță, sperietoare”, pentru sensul 3. După Diculescu, Elementele, 439, ar trebui să se meargă la gr. συριϰός. În fine, Bogrea, Dacor., IV, 854, explică sensul 3 prin rut., rus. curka, care probabil provine din rom. Cf. și țuț, țîță, țiglă. Der. țurcan, adj. (se zice despre o anumită varietate de oi cu părul lung); țurcănesc, adj. (făcut din lîna acestor oi); țușcă, s. f. (varietate de oi asemănătoare cu cele țurcane), probabil în loc de *țurșcă, cf. țușcă „basma cu noduri”; turcă, s. f. (Trans., paiață de Crăciun), var. a lui țurcă, datorată unei contaminări cu turc, datorită aspectului său care vrea să inspire frică. Vezi definitia »

bășícă (bășíci), s. f. – 1. Vezică. – 2. Glob. – 3. Bulă, bulbuc. – Var. beșică. Mr. bișică, megl. bișocă. Lat. vessica (Pușcariu 189; REW 9276; Candrea-Dens., 141; DAR); cf. alb. mesikë, it. vescica, fr. vessie, sp. vejiga, basc. bišika, port. bexiga. Der. bășica, vb. (a face bășici); bășicată, s. f. (varietate de struguri); bășicos, adj. (cu bășici); bășicos, s. m. (arbust, Coluta arborescens); bășicuță, s. f. (Gentiana asclepiadea); Vb. a bășica poate deriva și direct din lat. vessῑcāre (cf. Pușcariu 188; REW 9277 și mr. mbișic, abruz. avvešekkà). Din rom. provine bg. bŭšŭka (Capidan, Raporturile, 228), sb. bešika și rut. bešyka (Miklosich, Wander., 8 și 12, Candrea, Elemente, 407; Berneker 53), și probabil ngr. μπετσϰώνω „a bate, a ciomăgi” (G. Meyer, Neugr. St., II, 76) și sb. beška „varietate de struguri” cf. bășicată. – V. și beștea. Vezi definitia »

FRÍȘCĂ¹, friști, s. f. Strat de smântână proaspătă, care se ridică la suprafața laptelui nefiert după câteva ore de la mulgere și care, bătută cu telul, devine spumoasă. ♦ Smântână bătută cu zahăr și servită ca desert sau ca garnitură la prăjituri. – Et. nec. Vezi definitia »