POLITÉȚE, (2) politeți, s. f. 1. Atitudine, comportare conformă cu buna-cuviință, amabilă, politicoasă; amabilitate. ◊ Pronume personal (sau posesiv) de politețe = pronume care se folosește în vorbirea cu sau despre o persoană căreia i se cuvine respect sau pentru a-i impune respect. ◊ Loc. adj. De politețe = a) care exprimă politețe; b) politicos, amabil; protocolar. ◊ Loc. adv. Din (sau de, rar, pentru) politețe = fiind obligat de anumite cerințe (formale) de conduită, de etichetă. ♦ Ansamblu de reguli de comportament în spiritul bunei-cuviințe, al amabilității și al respectului reciproc. 2. (Fam.; la pl.) Cuvinte sau gesturi care exprimă politețea (1) (exagerată a) cuiva față de cineva. [Pl. și: (2) politețuri. – Var.: politéță s. f.] – Din fr. politesse.
Sursa: DEX '98 | Permalink

POLITÉȚE s.f. Fel de a se purta, de a vorbi în societate, potrivit cerințelor buneicuviințe; amabilitate. [Var. politeță s.f. / < it. politezza, cf. fr. politesse].
Sursa: DN | Permalink

POLITÉȚE s. f. fel de a se purta, a vorbi în societate potrivit cerințelor bunei-cuviințe; amabilitate. (< fr. politesse)
Sursa: MDN | Permalink

politéțe, s. f., pl. politeți (politețe)
Sursa: DMLR | Permalink