ceáță (céțuri), s. f. – 1. (Înv.) Nor, negură, albeață care întunecă vederea. – 2. Negură, pîclă. – 3. Praf care acoperă unele fructe proaspete. Lat. vulgar. *caecia „albeață a ochiului” de la caecus „orb” (Pușcariu, Conv. Lit., XXXVII, 598; Densusianu, Rom., XXXIII, 74; Pușcariu 359; Candrea-Dens., 308; Densusianu, Hlr., 158; REW 1467; Iordan, Dift., 45; DAR). Der. de la caecus, întrevăzută încă de autorii Lexiconului de la Buda, se bazează după Crețu 313 pe un der. *caecitia. Cihac, II, 47, se gîndea la rus. čad „fum”, opinie acceptată de Weigand, BA, III, 108 (‹ bg. čadica), în ciuda probabilității sale reduse. – Der. cețos, adj. (cu ceață); cețoșa (var. încețoșa, cețui), vb. (a se lăsa ceață; a (se) împăienjeni vederea). Vezi definitia »

VERÚCĂ, veruce, s. f. (Med.) Excrescență papilară provocată de un virus; neg, aluniță. – Din lat. verruca. Vezi definitia »

pubelă, ladă de gunoi Vezi definitia »

ZĂBROÁNĂ s. f. (Banat) Cămară de alimente. (cf. zăbrea) Vezi definitia »

SÉXTĂ, sexte, s. f. 1. Treapta a șasea a gamei diatonice. 2. Intervalul de la orice notă dată până la cea de-a șasea, în ordinea gamei diatonice. – Din fr. sexte. Vezi definitia »