HALUCINATÓRIU, -IE, halucinatorii, adj. 1. Care provoacă halucinații; halucinant. 2. Care ține de halucinație. – Din fr. hallucinatoire. Vezi definitia »

INTERLOCUTÓRIU, -IE adj. (Jur.) Cu caracter de interlocuțiune; interlocutiv. [Pron. -riu. / cf. fr. interlocutoire, it. interlocutorio]. Vezi definitia »

PUSTÍU, -ÍE, (I) pustiuri, s. n., (II) pustii, adj. I. S. n. 1. Regiune sălbatică, lipsită de vegetație și de populație; spec. întindere vastă și plană de teren lipsită de vegetație și nepopulată, acoperită cu nisip; deșert. ◊ Loc. adv. În pustiu = în zadar, degeaba. A pustiu = a jale, a moarte, prevestind moartea. ◊ Expr. A fluiera în (sau a) pustiu = a fluiera în semn de neizbândă, de părere de rău, de plictiseală; a fluiera a pagubă. Ducă-se pe pustiu (sau pe pustii) = ducă-se dracului, lua-l-ar naiba; (eufemistic) diavolul, dracul. 2. Fig. Singurătate apăsătoare pe care o simte cineva; plictiseală; mâhnire, supărare, durere. II. Adj. 1. (Despre locuri, ținuturi) Care se află în stare sălbatică, fără vegetație și fără populație. ♦ Aflat în paragină, în ruină; părăsit. ♦ (Substantivat; înv. și pop., în imprecații) Blestemat, afurisit. 2. În care nu se află nimeni (și nimic). Cameră pustie. 3. Fig. Singur, părăsit, copleșit de o singurătate apăsătoare; stingher; deznădăjduit. [Var.: (pop.) pustíe s. f.] – Din bg. pustinja. Vezi definitia »

dichíu (dichíi), s. m. – Econom, administrator al unei mănăstiri. Gr. δίϰαιος „drept, just” (Tiktin; Candrea), sec. XVIII; cf. tc. deki (Scriban crede că rom. provine din tc.). Vezi definitia »

fărmăcitóriu, -oáre, adj. (înv.) făcător de otrăvuri. Vezi definitia »