ÁRIPĂ, aripi, s. f. 1. Organ al păsărilor, al unor insecte și al unor mamifere, care servește la zbor. ◊ Expr. A căpăta (sau a prinde) aripi = a căpăta independență, curaj; a se ridica într-o muncă. ♦ Fig. Avânt, însuflețire. ♦ Fig. Ocrotire. 2. Organ exterior al peștilor, servind ca regulator al mișcărilor. 3. Prelungire membranoasă a fructelor și semințelor, folosită la răspândirea lor cu ajutorul vântului. 4. Nume dat unor obiecte, părți ale unor aparate etc. care au forma, funcția sau poziția aripilor (1). Aripa avionului. Aripa mașinii. ◊ Aripă zburătoare = aeronavă la care motoarele și comenzile sunt introduse în aripă. ♦ Velă suplimentară folosită la navigația cu vânt din pupă. 5. Parte a unei construcții care se prezintă ca o prelungire laterală. ♦ Fiecare dintre cele două ziduri de sprijin care pleacă de la portalul unui tunel și susțin taluzele tranșeei de acces. ♦ Capăt, margine, flanc al unei trupe dispuse în ordine de bătaie. ♦ (În unele jocuri sportive) Extremă (3). 6. Fig. Grupare extremă (dreaptă sau stângă) a unei organizații, a unui partid. 7. Compus: aripa-gâștei = fluture mic alb (Pterophorus pentadactylus). [Acc. și arípă] – Lat. alapa. Vezi definitia »

PEDICÚRĂ s.f. v. pedichiură. Vezi definitia »

umbrelă, umbrele s. f. (intl.) persoană coruptă din aparatul poliției sau al justiției care protejează un infractor. Vezi definitia »

condroídă s. f., g.-d. art. condroídei; pl. condroíde Vezi definitia »

măgúră (mắguri), s. f. – 1. Munte. – 2. Deal, colnic. Creație expresivă, plecînd de la rădăcina *măc- sau moc-, care indică ideea de „obiect rotund, măciulie”, cf. moacă, măciucă. Sing. *măg sau *mog s-ar fi reconstituit în măgură, pe baza pl. măguri. Pentru semantism, cf. bot, sp. morro „obiect rotund” și „muncel” și, la fel, ngr. μάγουλον „urmă de roată”, față de μάγουλα „deal” (de unde mr. măgulă „deal”, alb. maguljë „colnic”). Ngr. și alb. nu ajung pentru explicarea cuv. rom., deoarece trecerea lui l › r se produce numai în elementele care aparțin fondului tradițional: în consecință, se poate admite doar că cuvîntul ngr. este total independent de cel rom., cum credem, sau că ambele provin dintr-un cuvînt anterior. Ultima ipoteză pare să fi sedus pe majoritatea cercetătorilor: cuvînt dacic (Hasdeu, Cuv. din Bătrîni,I, 280), tracic (Pascu, Arch. Rom., VI, 224), balcanic (Hubschmidt, Sard., I, 105); preindo-european (M. L. Wagner, Arch. Rom., XV, 228; S. Pop, Romance Philology, III, 117-34; Lahovary 333), ipoteze care presupun toate un *magula pe atît de obscur pe cît e de nesigur. Semnalăm că s-a gîndit și la lat. macula (Diez, I, 256); la un lat. *magulum (Meyer, Neugr. St., III, 40; Papahagi, Notițe, 33; Pascu, II, 62); la un sl. *magula, care ar explica și sl. mogyla, v. movilă (E. Schwarz, Arch. slaw. Phil., XLI, 134; cf. Wędkiewicz, R. de Slavistique, VI, 111), dar care nu explică rotacismul din rom.; la sl. (sb.) gomila (Cihac, II, 182), sau bg. mogila (Conev 39), ambele la fel de imposibile; la un gepid *mögila (Diculescu; Scriban), total dubios; și că, adesea, filologia se limitează să semnaleze corespondența cu alb. maguljë, fără să tragă de aici nici o concluzie (Densusianu, Hlr., 352; Philippide, II, 721; Meyer 119; Rosetti, II, 118), sau, dimpotrivă, dînd ca sigură der. din albaneză (Berneker, II, 69; Densusianu, GS, I, 351). Der. măgurea, s. f. (colnic), conservat în toponimul Turnu-Măgurele. – Din rom. provin ceh. mahura, pol. magora. Vezi definitia »