Definita cuvantului citochineză
CITOCHINÉZĂ s.f. v. citocineză.

Sursa: DN
Cuvinte ce rimeaza cu citochineză
PURÍNĂ, purine, s. f. Compus organic din acidul uric. – Din fr. purin. Vezi definitia »
ÁRMĂ, arme, s. f. 1. Obiect, unealtă, aparat, mașină care servește în lupta împotriva inamicului, la vânat, în unele probe sportive etc. ◊ Expr. A fi (sau a se afla) sub arme = a face serviciul militar. ♦ Parte dintr-o armată specializată și dotată pentru un anumit fel de luptă; serviciu militar specializat în acest sens. 2. (La pl.) Armament. 3. (În sintagma) Armă ecologică = nume generic dat metodelor și tehnicilor de război destinate modificării condițiilor normale ale mediului înconjurător al inamicului. 4. Fig. Mijloc de luptă (pe planul ideilor, al politicii etc.). ◊ Expr. A bate (pe cineva) cu propriile arme = a învinge (pe cineva) cu propriile argumente. 5. (La pl.) Ansamblul semnelor simbolice de pe o stemă, de pe un blazon etc. – Lat. arma. Vezi definitia »
MIORLĂIÁLĂ, miorlăieli, s. f. Miorlăit1. ♦ Fig. Plâns, vorbire afectată; cântare nearmonioasă. [Pr.: -lă-ia-] – Miorlăi + suf. -eală. Vezi definitia »
glávă (-ve), s. f.1. Cap. – 2. (Înv.) Capitol. Sl. glava (Cihac, II, 121; Conev 87), cf. bg., sb. glavă, pol. glowa, rus. golova, ngr. γϰλάβα „căpățînă”. Primul sens are totdeauna o nuanță depreciativă. Din sb. pare a proveni glag, s. n. (Banat, colț), prin intermediul unei asimilări. – Der. glăvățînă, s. f. (căpățînă, dovleac), prin încrucișare cu căpățînă, cf. bg. glavetina; glovoț, s. n. (căpățînă); glarhnică, s. f. (șervet răsucit în formă de colac pe care se așază greutatea purtată pe cap), din sl. glavnikŭ „de cap”; glaviznă, s. f. (înv., capitol), din sl. glavizna, împrumut literar. Cf. sglăvoc. Vezi definitia »
iárbă s. f.1. Nume generic dat plantelor folosite pentru hrana animalelor. – 2. Pajiște, gazon. – 3. Plantă. – 4. Plantă medicinală, leac. – 5. Praf de pușcă. Mr., megl. iarbă, istr. iorbe. Lat. hĕrba (Pușcariu 757; Candrea-Dens., 796; REW 4109; DAR), cf. it., prov. erba, fr. herbe, sp. hierba, port. herva). Forma de pl. ierbi, în mod tradițional și ierburi, formație modernă care tinde să o substituie pe cea anterioară. Pușcariu 757 (urmat de Meyer-Lübke, Schicksal des lat. Neutrums, 58 și Caragață, BF, III, 39), crede că ierburi este în realitate pl. *ervŏra, de la ervum; opinie greșită, întrucît astfel de formațiuni sînt frecvente în rom., cf. treabă, pl. trebi și treburi; ceață, pl. cețe și cețuri; tratament care se explică prin nuanța colectivă de -uri (cf. și Graur, BL, V, 64). Der. ierbărie, s. f. (plante ierboase, buruieni; provizie de praf de pușcă); ierbot(ăc)ină, s. f. (bălărie); ierbar, s. n. (rumen, despărțitură la stomacul ierbivorelor; colecție de plante); ierbar, adj. (care are multă iarbă); ierbărit, s. n. (impozit pe locurile de pășune; impozit pe vînzarea de cai sau de vite); ierbos, adj. (cu iarbă; erbacee); înierba, vb. (a crește iarba; a trata vitele bolnave cu spînz sau cu alte plante medicinale; refl., a mina). Ierbar are dubletul neol. erbar, s. n. (colecție de plante), cf. erbivor, adj., din fr. herbivore. Vezi definitia »
Căutați cuvinte ce încep cu litera: A Ă Â B C D E F G H I Î J K L M N O P Q R S Ș T Ț U V W X Y Z