IMPUTÁȚIE, imputații, s. f. Faptul de a atribui cuiva o vină; învinovățire; măsură prin care se dispune reținerea din câștigul unui angajat sau cooperator a despăgubirilor pentru paguba cauzată de acesta instituției sau întreprinderii unde lucrează; (concr.) sumă care trebuie plătită pentru această pagubă; imputare. – Din fr. imputation, lat. imputatio. Vezi definitia »

ABULÍE s.f. (Med.) Simptom psihic caracterizat prin lipsă de voință, inerție, nehotărâre. [Gen. -iei. / < fr. aboulie, cf. gr. a – fără, boule – voință]. Vezi definitia »

AXIOLOGÍE (‹ fr. {i}; {s} gr. axios „valoros” + logos „studiu”) s. f. Disciplină filozofică care studiază valorile; teoria valorilor. Bazele a. ca disciplină aparte au fost puse în a doua jumătate a sec. 19, de R.H. Lotze și în continuare de Fr. Nietzsche, dar mai ales de școala reprezentanților neokantieni de la Baden (W. Wildelband, H. Rickert) cărora li se datorează distincțiile riguroase între valoare și existență, sens și valoare, valori și lucruri. Importante contribuții au adus ulterior M. Scheler, N. Hartmann, precum și filozofii români: A.D. Xenopol, P. Andrei, L. Blaga, T. Vianu, E. Speranția, P. Comarnescu. Vezi definitia »

HETERONOMÍE s. f. Însușire de a fi heteronom. [Var.: eteronomíe s. f.] – Din fr. hétéronomie. Vezi definitia »

BIOGEOGRAFÍE s.f. Parte a geografiei care se ocupă cu studiul răspândirii vieții pe Pământ. [< fr. biogéographie]. Vezi definitia »