PREMÉRGE vb. III. intr. A fi, a se întâmpla înainte; a preceda. [P.i. premérg. / < pre- + merge]. Vezi definitia »

frînge (frấng, frấnt), vb. – 1. A sparge. – 2. A rupe, a fractura. – 3. A înfrînge, a învinge. – Mr. frîngu, fredzu (sau frîmșu), frîmtu, frîndzire; megl. frǫng, frǫns, frǫnt. Lat. frangĕre (Pușcariu 652; Candrea-Dens., 647; REW 3482; DAR), cf. it. frangere, prov. franher, v. fr. freindre, v. sp. frangir, port. franger. Der. frîngăcios, adj. (care se frînge ușor); frîngător, adj. (care se rupe); frîngătoare, s. f. (Trans., meliță); frînt, adj. (obosit, sleit de puteri); frîntură, s. f. (ruptură, rupere; fractură; deschidere; boală, beteșug; pop., sifilis; fragment, bucată; înv., teren necultivat), din port. frînt cu suf. -ură, cf. săritură, căutătură, scurtătură (după Candrea-Dens., 648, REW 3468a și DAR, din lat. fractūra, cu adaptarea ulterioară la frînt); frînturi, vb. (Banat, a frămînta aluatul), al cărui semantism pare să contrazică tot ce s-a spus în legătură cu frămînta; frîntoare, s. f. (chin, necaz); frînghiu, s. n. (Munt., echer reglabil), pare rezultat dintr-o încrucișare cu frînghie; înfrînge, vb. (a rupe, a încălca, a viola; a învinge, a distruge; refl., înv., a ceda, a se umili), cu pref. factitiv în- (sau, după Pușcariu 844; Candrea-Dens., 649; REW 4412; Pușcariu, Lr., 18 și DAR, din lat. pop. *infrangĕre, în loc de infringĕre, ipoteză care nu este necesară); înfrîntură, s. f. (blenoragie); răsfrînge, vb. (a sufleca; a reflecta), cu pref. răs-. Cf. cufrînge. Frîngurele, s. f. pl. (fragment), cuvînt literar, pe care nu îl găsim menționat în dicționare (se folosește ca titlu de maxime răzlețe sau de citate de mică întindere), pare a fi o creație modernă, capricioasă și fără autoritate; nu știm dacă Vlahuță este cel care a folosit-o pentru prima dată (Giuglea, LL, I, 164, o pune greșit în legătură cu prov. refranh). Vezi definitia »

PREMÉRGE, pers. 3 premérge, vb. III. Intranz. A fi, a se întâmpla înainte de...; a preceda. – Pre¹- + merge. Vezi definitia »

AJÚNGE, ajúng, vb. III. I. 1. Intranz. A se afla într-un loc după parcurgerea unui drum, a atinge capătul unui drum; a sosi. ◊ Expr. A ajunge departe = a răzbi prin greutăți și a atinge scopul dorit. A (sau a-i) ajunge (cuiva) cuțitul la os = a ajunge la capătul puterii; a fi într-o situație disperată. ♦ Intranz. și tranz. A atinge (o limită în timp), a apuca (o anumită vreme). 2. Tranz. A întâlni, venind din urmă, o ființă sau un vehicul în mișcare; a prinde din urmă. ◊ Expr. A-l ajunge pe cineva zilele = a îmbătrâni. ♦ Fig. A egala pe cineva. 3. Tranz. A nimeri, a lovi pe cineva sau ceva. ♦ Fig. (Despre un neajuns) A da peste... ♦ Fig. (Despre o stare sufletească) A cuprinde, a răzbi. 4. Intranz. A se întinde până la...; a atinge. ♦ A reuși să atingă ceva situat sus sau departe. ◊ Expr. A nu-i ajunge (cuiva nici) cu prăjina la nas, se zice despre un om înfumurat. 5. Intranz. (Despre prețuri; p. ext. despre mărfuri) A atinge un anumit nivel. II. 1. Refl. A se întâlni, a se împreuna, a se uni. ♦ Fig. A se înțelege, a se învoi. 2. Intranz. A realiza, a împlini. A ajunge la un rezultat. ♦ Intranz. și tranz. A fi în situația de a... 3. Intranz. A deveni. ◊ Expr. A ajunge rău = a decădea. A ajunge bine = a dobândi succese; a reuși, a izbuti. A ajunge pe mâinile cuiva = a fi la discreția cuiva. ♦ Intranz. și refl. (Peior.) A parveni. III. Intranz. și refl. A fi în cantitate suficientă. ◊ Expr. (Tranz.) A-l ajunge (pe cineva) mintea (sau capul) = a se pricepe, a ști ce e de făcut. – Lat. adjungere „a uni, a lipi”. Vezi definitia »

învínge (învíng, învíns), vb. – 1. A înfrînge, a birui. – 2. A domina, a stăpîni, a supune. – 3. A trece peste, a depăși. – Var. (în)vince, (în)vence, (în)vinci, toate înv. Mr. azvingu, asvimșu, azvingere; megl. (an)ving, (an)vinș. Lat. vĭncĕre (Pușcariu 901; Tiktin; REW 9338; DAR); cf. it. vincere, prov., cat., sp., port. vencer, fr. vaincre. Schimbarea c › g se datorează analogiei cu vb. aceleiași conjug. (stinge, linge, încinge) al căror part. coincid cu cele de la învince (învins, ca stins, lins, încins). Der. învins (var. învîncut), adj. (biruit; eșuat); neînvins, adj. (invincibil); învingător, adj. (care învinge); învincătură, s. f. (înv., victorie); (în)vinceală, s. f. (înv., victorie). Cf. previnge. Vezi definitia »