trúfă (-fe), s. f. – Mîndrie, fală, îngîmfare, aroganță, trufie. Origine indoielnică. Se consideră în general (Cihac, II, 708; Roesler 577; Șeineanu, Semasiol., 209; Densusianu, Rom., XXXIII, 287; Rosetti, II, 69) că reprezintă gr. τρυφή „delicii desfătări”; dar această soluție nu se potrivește nici semantic și nici fonetic; astfel că Tiktin ajunge să-l considere drept cultism înv. Această soluție din urmă este și mai puțin satisfăcătoare. Sec. XVI, înv. Pare mai curînd un reprezentant indirect de lat. triumphus, cf. it. tronfio „mîndru”, germ. Trumpf, prin intermediul unor idiomuri sl. în care s-ar fi pierdut nazala; însă forma intermediară nu ne apare. Der. trufie (var. trufășie), s. f. (orgoliu, fală); trufi (var. trufăși), vb. refl. (a se mîndri, a se îngîmfa, a se fuduli); trufaș, adj. (mîndru, orgolios, arogant). Din rom. provine bg. din Trans. trufa (Miklosich, Bg., 137). Vezi definitia »

SULFÚRĂ, sulfuri, s.f. 1. Sare a acidului sulfhidric. 2. Compus al sulfului cu un metal, metaloid sau radical organic. (din fr. sulfure) Vezi definitia »

IZOPLÉTĂ s. f. linie care unește pe o hartă punctele cu egală valoare ale unui element exprimat în funcție de două variabile independente. (< fr. isoplèthe) Vezi definitia »

CIOÁNDĂ s. f. (Reg.) Ceartă ușoară; ciondăneală. – Din ciondăni (derivat regresiv). Vezi definitia »

MÓRUĂ s.f. (Zool.) Pește teleostean marin, ajungând până la 1,5 m, cu trei înotătoare dorsale, care trăiește în nordul Oceanului Atlantic. [Pron. -ru-ă. / < fr. morue, cf. lat. morrhua]. Vezi definitia »