ÁCVILĂ, acvile, s. f. Nume dat mai multor specii de păsări răpitoare din familia acvilidelor, cu cioc puternic și încovoiat, cu gheare puternice și cu aripile lungi și ascuțite. ♦ Stemă reprezentând o acvilă; pajură. – Lat. lit. aquila (it. aquila). Vezi definitia »

PÓTIRĂ s. f. v. poteră. Vezi definitia »

AFERÉZĂ, afereze, s. f. Fenomen lingvistic constând în căderea vocalei inițiale a unui cuvânt. – Fr. aphérèse (lat. lit. aphaeresis). Vezi definitia »

brilioáncă (brilioánce), s. f. – Plantă asclepiadacee, Vincetoxicum officinale. Probabil în legătură cu sb. brlja, brljaga „mlaștină”, cf. sb. brljak(a) „nume de pasăre”, „Cinclus aquaticus”, Cihac, II, 28, pune în legătură acest cuvînt cu pol. brzanka. Vezi definitia »

inímă (ínimi), s. f. – 1. Organ intern musculos central al aparatului circulator, situat în partea stîngă a toracelui. – 2. Acest organ considerat ca sediu al sentimentelor, suflet. – 3. Bunătate, sensibilitate. – 4. Organ central, mijloc, parte internă. – 5. Partea din mijloc a căruței, care leagă osia de de dinainte cu cea de dinapoi. – 6. Bărbăție, curaj, îndrăzneală. – 7. Principiu vital, spirit. – 8. As de cupă. – 9. Grup central de patru bobi sau boabe folosit de vrăjitoare. – 10. Stomac, pîntece, burtă. – mr. inimă, megl. inimă. Lat. anima (Diez, I, 26; Candrea-Dens., 866; REW 475; Densusianu, GS, II, 6; Rosetti, I, 173), cf. it. anima, prov., cat. arma, fr. îme, sp., port. alma. Trecerea de la „suflet” la „inimă” apare numai în rom., cf. totuși animus „inimă” întro glosă de la Toledo (Castro 162).Sensul de „pîntece” coincide cu cel al fr. coeur, bg. sărce, gr. ϰαρδιά „parte superioară a stomacului”. Der. inimioară, s. f. (dim. al lui inimă; mosor, bobină); inimușcă, s. f. (vergea din fier care susține mosorul suveicii); inimos, adj. (curajos, îndrăzneț; hotărît, întreprinzător; bun); inimoșie, s. f. (curaj, vitejie, bărbăție); inimoșa, vb. (a da curaj, a însufleți); inima, vb. (a însufleți), formație hibridă după fr. animer. Vezi definitia »